După o întrerupere de câțiva ani, necesară unei renovări majore, perioadă în care comorile sale au fost expuse temporar în fosta clădire a Muzeului Whitney de pe Madison Avenue, Colecția Frick s-a reîntors în eleganta vilă de pe Upper East Side. Concepută inițial ca locuință privată pentru industriașul Henry Clay Frick, reședința de pe Fifth Avenue a fost gândită încă din 1914 ca un viitor muzeu. Frick, figură centrală a epocii baronilor industriali, a investit o parte considerabilă din averea sa – acumulată adesea prin metode brutale – într-o colecție de artă europeană. Încă de la început, aceasta reflecta nu doar un gust neașteptat de rafinat, modelat în bună parte de Joseph Duveen – cel mai influent negustor de artă al epocii – ci și dorința magnatului de a-și proiecta o imagine de protector al culturii. Inaugurată în 1935, Colecția Frick rămâne până astăzi un exemplu rar de muzeu-locuință – o lume în care arta și viața privată coexistă în același decor, alături de alte reședințe transformate în muzee, precum Wallace Collection din Londra, Musée Jacquemart-André din Paris și Morgan Library din New York.
Deși prezentarea temporară în spațiul conceput de Marcel Breuer a fost salutară pentru că a permis accesul continuu la lucrările de referință, contextul brutalist al fostei clădiri Whitney s-a dovedit profund inadecvat spiritului colecției. Betonul aparent, geometria severă și neutralitatea voită contrastau vizibil cu caracterul intim și domestic al operelor expuse. Reîntoarcerea în reședința Frick restabilește legătura dintre obiect și ambient, dintre artă și spațiul care o găzduiește – o armonie pe care renovarea nu doar că o păstrează, ci o rafinează cu o eleganță contemporană.
Proiectată în stil Beaux-Arts de Thomas Hastings, reședința reflectă sobrietatea clasicismului francez, filtrată prin monumentalitatea americană de început de secol XX. Încăperile sale ample, dar neostentative, creează un decor discret, în care lucrările vechilor maeștri se insinuează firesc în ritmul vieții de zi cu zi. Extinderea din 1935, semnată de John Russell Pope – arhitectul Galeriei Naționale de Artă din Washington – a păstrat echilibrul între fast și intimitate, completând reședința cu aripi și spații muzeale coerente stilistic.
A interveni într-un spațiu atât de încărcat de memorie arhitecturală și afectivă presupune un exercițiu delicat de echilibru. Annabelle Selldorf, arhitectă germană cunoscută pentru sobrietatea rafinată a proiectelor sale muzeale, a optat deliberat pentru un gest de discreție. Intervenția impresionează prin claritate și reținere: simplitate geometrică, materiale naturale și un respect constant pentru context. Selldorf nu alterează identitatea arhitecturală a ansamblului, ci o actualizează prin mijloace minimale și riguroase.
Printre cele mai vizibile adăugiri se numără noua scară monumentală placată cu marmură, care leagă zona de recepție de nivelul superior, un spațiu destinat expozițiilor temporare și auditorul subteran, integrat discret sub grădina de pe Strada 70.
Luând locul unei foste săli multivalente de la parter, noul auditoriu – care poartă numele donatorului Stephen A. Schwarzman – va permite muzeului să continue tradiția concertelor de muzică de cameră, începută în 1938. De-a lungul deceniilor, artiști de prestigiu – de la Wanda Landowska la Mitsuko Uchida și de la Cvartetul Budapesta la Camerata Köln – și-au găsit la Frick Collection un cadru ideal de exprimare.
Cu ocazia reinaugurării clădirii, muzeul a organizat un festival cu un program variat, îmbinând repertoriul clasic și baroc cu lucrări contemporane și propunând un dialog între muzică și colecția permanentă. Prima seară a inclus, alături de piese de Händel interpretate de mezzo-soprana Lea Desandre și contratenorul Anthony Roth Costanzo, acompaniați de ansamblul Jupiter, premiera mondială a unei lucrări comandate compozitorului american Nico Muhly, inspirată de „Sfântul Francisc în deșert” de Giovanni Bellini. Ultima seară – un recital al pianistei britanice Mishka Rushdie Momen – a fost dedicată muzicii din epoca Tudor, în dialog cu portretele lui Erasmus și Thomas Morus, semnate de Hans Holbein.
Un alt câștig al actualei renovări este redeschiderea etajului al doilea, care a funcționat timp de decenii ca zonă administrativă și găzduiește acum zece săli amenajate în fostele camere de locuit ale familiei. Aceste spații adaugă o dimensiune intimă experienței vizitatorului, readucând în circuit lucrări puțin cunoscute sau rar expuse – desene, obiecte decorative și picturi italiene timpurii.
Dincolo de toate schimbările, centrul gravitațional al instituției rămâne marea galerie centrală dominată de lucrări monumentale, flancate de mobilier de epocă și covoare orientale care mențin iluzia unei reședințe, nu a unei galerii. Aici se regăsesc capodopere portretistice: Filip al IV-lea de Velázquez, James Stuart, Duce de Richmond și Lennox de Van Dyck, sau sobrul autoportret al lui Rembrandt din 1658. Alături de acestea, compoziții cu o încărcătură simbolică, precum Purificarea Templului de El Greco, și alegoria Înțelepciune și forță de Veronese, adaugă ansamblului o dimensiune spirituală și mitologică.
Printre cele mai iubite și admirate exponate ale colecției se numără cele trei tablouri de Vermeer – un procent remarcabil din moștenirea sa artistică. Acestea vor fi puse în valoare într-o prezentare temporară programată pentru vara anului 2025, Scrisorile de dragoste ale lui Vermeer, în care lucrările vor fi însoțite de gravuri, obiecte decorative și corespondență de epocă, într-o tentativă de a reconstitui atmosfera intimă pe care o evocă. Proiectul reflectă tipul de demers curatorial privilegiat de Colecția Frick: construit în jurul unor lucrări emblematice din patrimoniul propriu și completat cu împrumuturi selecționate cu maximă rigoare.
După un hiatus de câțiva ani, Colecția Frick își reia statutul aparte de instituție-reper în peisajul cultural newyorkez: nici muzeu în sens convențional, nici reședință conservată în chihlimbar.
la Yale Center for British Art (YCBA) din New Haven, schimbările din ultimii doi ani au fost nu de ordin arhitectural, ci strict infrastructural. Identitatea clădirii – ultimul proiect major al lui Louis Kahn, inaugurat în 1977 – a rămas complet intactă.
Pentru Kahn, proporția, materialul și lumina sunt forțe spirituale, nu doar compoziționale. A folosit aici un vocabular sobru și durabil: beton aparent, oțel, esențe de lemn cald (teak și nuc) și luminatoare disimulate cu o finețe matematică. Lumina naturală care pătrunde în galerii pare modelată de suprafețele care o reflectă sau o absorb, creând un cadru în care pictura este sprijinită, nu dominată, de arhitectură.
Această atenție aproape religioasă pentru lumină, care definește arhitectura lui Kahn, rezonează firesc cu universul artistic al lui J.M.W. Turner – pictorul pentru care lumina nu era doar un mijloc de reprezentare, ci însăși materia picturii. Expoziția temporară Turner și imaginația romantică, organizată cu ocazia redeschiderii și a împlinirii a 250 de ani de la nașterea artistului, explorează tocmai această dimensiune esențială a operei sale: modul în care lumina, ceața, apa sau focul devin pretexte pentru a dizolva formele, a destabiliza perspectiva și a elibera pictura din convențiile narative ale epocii. Împrumuturi din colecții publice și private – alături de lucrări din fondul propriu precum „Staffa, Fingal’s Cave” (1831–32) – sunt reunite aici într-un parcurs care privilegiază latura vizionară și proto-abstractă a creației sale, mai degrabă decât cea istorică sau topografică.
O altă manifestare – prima retrospectivă semnificativă a artistei într-un muzeu nord-american – este dedicată lui Tracey Emin (n. 1963), ale cărei lucrări tridimensionale – adesea confesiuni vizuale cu un caracter provocator– au făcut-o celebră în anii 1990. Expoziția Te-am iubit până dimineața pune accentul pe pictură. Dimensiunea autobiografică, vădită inclusiv într-o lucrare recentă – Te-am urmărit până la capăt –, donată instituției, rămâne o constantă a tot ceea ce a produs, indiferent de materiale, tehnici sau dimensiuni.
Dincolo de expozițiile temporare, YCBA rămâne fidel misiunii sale de a oferi – prin colecția constituită sub egida lui Paul Mellon – o privire cuprinzătoare și cronologică asupra artei britanice, în toate dimensiunile ei, cu accente reînnoite.
Deși foarte diferite ca misiune și profil, Frick Collection și YCBA oferă, fiecare în felul său, o lecție despre continuitate. Recentele transformări nu au marcat schimbări esențiale, ci au reafirmat convingerea că relația dintre artă, spațiu și privitor trebuie consolidată, nu reinventată.