O expoziție de mare interes de la Royal Academy din Londra, Michelangelo, Leonardo, Rafael: Florența, circa 1504, surprinde un moment definitoriu al Renașterii italiene, când Florența a devenit epicentrul unei competiții artistice fără precedent. Revenit în oraș după mai mulți ani petrecuți la Roma, Michelangelo tocmai desăvârșise monumentalul David, devenit rapid un simbol al puterii republicane florentine, iar Leonardo, întors și el din Milano, lucra la Mona Lisa. În aceeași perioadă, tânărul Rafael a sosit în cetatea de pe Arno pentru a studia îndeaproape lucrările celor doi maeștri, absorbind influențele lor și rafinându-și propriul stil.
Augmentând rivalitatea dintre Leonardo și Michelangelo, autoritățile florentine le-au cerut celor doi – probabil la îndemnul lui Machiavelli – să creeze două fresce monumentale pentru Sala Consiliului din Palazzo della Signoria („Salone dei Cinquecento“), dedicate unor victorii militare ale orașului: Bătălia de la Anghiari și Bătălia de la Cascina. A fost o competiție fără învingător, căci niciuna dintre fresce nu a fost finalizată; ceea ce a ajuns până la noi sunt doar desene pregătitoare și copii ale unor schițe de ansamblu ale proiectelor originale. Aceste fragmente ne permit să observăm contrastele radicale dintre viziunile celor doi artiști asupra unor teme similare… În timp ce Leonardo era preocupat de expresivitatea chipurilor și de punerea în valoare a intensității emoționale, Michelangelo își concentra atenția asupra anatomiei corpurilor în mișcare, explorând dinamismul și contrapozițiile dramatice individuale și de grup. Chiar dacă nefinalizate, schițele și cartoanele pregătitoare pentru aceste fresce au avut un impact enorm asupra contemporanilor, inclusiv asupra lui Rafael, care s-a străduit să integreze dinamismul compozițional al lui Leonardo și forța sculpturală a figurilor lui Michelangelo.
Profitând de faptul că Taddei Tondo, basorelieful lui Michelangelo reprezentând Fecioara cu Pruncul și micul Sfânt Ioan (numit astfel după comanditarul său și forma sa rotundă), se află în colecția proprie a Academiei Regale, această mică expoziție explorează o temă complementară: reprezentarea Fecioarei cu Pruncul în opera celor trei artiști la începutul anilor 1500. Concluzia la care se ajunge este aceeași ca în cazul frescelor pentru Signorie: plasticitatea formelor lui Michelangelo, combinată cu studiul meticulos al expresiei umane realizat de Leonardo – vizibil în desenul său monumental, Fecioara cu Pruncul, Sfânta Ana și micul Sfânt Ioan, remarcabil prin senzația de mișcare născută din interacțiunea dintre personaje – se regăsește în sinteza remarcabilă realizată de Rafael în Bridgewater Madonna.
Posibilitatea de a observa direct Taddei Tondo alături de schițele lui Rafael după acest basorelief și de a vedea cum artistul mai tânăr a transpus în pictura sa finalizată imaginea Pruncului răsucit în brațele mamei sale, „inventată“ de Michelangelo, reprezintă un moment-cheie al expoziției, oferind o perspectivă inedită asupra relației dintre inovație și împrumut în dialogul dintre marii creatori.
Prima decadă a secolului al XVI-lea a fost o pe rioadă de trans formări importante atât în arta peninsulară, cât și în cea cisalpină. Sub patronajul Papei Iuliu al II-lea, Michelangelo lucrează la proiectul mormântului acestuia, dar, din 1508, este însărcinat cu frescele Capelei Sixtine. Tot la comanda papei, Bramante elaborează planurile pentru noua bazilică a Sfântului Petru, iar Rafael își începe decorarea Stanzelor Vaticanului. În aceeași perioadă, în Veneția, Giorgione pictează Furtuna (1506-1508), iar în spațiul germanic Albrecht Dürer creează una dintre cele mai rafinate gravuri ale sale, Adam și Eva“ (datată exact în 1504). Tot atunci, Hieronymus Bosch lucrează la Grădina deliciilor, continuând explorarea unei viziuni premonitorii despre umanitate, caracterizate de intensitate spirituală și angoasă existențială.
În afara Europei, evoluții culturale remarcabile au avut loc pe întregul glob, cu manifestări pregnante precum porțelanurile alb-albastre și caligrafia elaborată din timpul Dinastiei Ming, pictura Școlii Kano, care a adaptat tehnici chinezești la estetica japoneză, manuscrisele persane safavide, de o rară bogăție a detaliilor, sau arhitectura monumentală a imperiilor Inca și Aztec, aflate în plină glorie. Recent, câteva manifestări de mare interes au pus în lumină, într-un context mai larg, aspecte inedite ale acestor evoluții.
Când ne gândim la „Drumul Mătăsii“, ne vin în minte imagini cu negustori în bazaruri colorate sau caravane de cămile care străbat deșertul. Realitatea este însă mult mai complicată. Așa cum explică una dintre acele expoziții aglomerate, dar pline de miez, organizate de British Museum din Londra, nu este vorba despre o singură rută comercială de la Est la Vest, ci despre o vastă rețea de conexiuni care legau comunități din Asia, Europa și Africa, din Japonia până în Insulele Britanice și din Scandinavia până în Madagascar. Pe această rețea circulau nu doar mărfuri, ci și idei, convingeri religioase și, foarte important, influențe artistice reciproce, atestate de descoperiri arheologice surprinzătoare, cum ar fi ceramică Tang scoasă la iveală în porturi mediteraneene sau un mozaic islamic regăsit într-un palat din Iordania.
În jurul anului 1500, „Drumurile Mătăsii“ au trecut printr-o transformare majoră, pe măsură ce puteri regionale și schimbări economice au remodelat rețelele comerciale tradiționale. După căderea Constantinopolului și consolidarea Imperiului Otoman, Istanbulul a preluat rolul de nod comercial și cultural între Europa și Asia. În Persia, odată cu ascensiunea Safavizilor în 1501, arta miniaturii s-a dezvoltat spectaculos, Isfahan-ul preluând rolul pe care îl avusese Herat-ul în perioada timuridă. Compozițiile devin mai libere, portretele capătă o individualitate sporită, iar paleta cromatică atinge un nivel de rafinament deosebit. În fine, China dinastiei Ming (1368–1644) traversează un nou ciclu de redescoperire a operelor din trecut și de reevaluare a canonului cultural, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istoria sa.
Analizând procesul denumit fugu („reîntoarcere la trecut“), prin care artiștii și-au propus, după sute de ani, să reproducă vasele rituale din bronz create în vremurile antice ale dinastiilor Shang și Zhou, o expoziție recent inaugurată la Muzeul Metropolitan – „Recasting the Past. The Art of Chinese Bronzes 1100–1900“ – explorează această practică. Titlul său, al cărui sens metaforic este „reinterpretând“ trecutul, reflectă dublul sens al acestui fenomen artistic. Expoziția include o serie de exemple semnificative din perioada Ming – alături de piese mai timpurii, datând din dinastiile Song și Yuan – demonstrând că aceste bronzuri nu sunt simple imitații, ci creații cu o identitate proprie.
Inspirate frecvent de ilustrațiile din cataloagele colecției imperiale de antichități, unele dintre noile vase reproduceau cu acuratețe forma și decorația prototipurilor. Alteori, artiștii Dinastiei Ming au introdus modificări subtile, precum alungirea structurilor în ansamblu sau doar a mânerelor și integrarea unor motive inspirate de ceramica contemporană în design. O a treia categorie de vase de bronz a permis apariția unor forme și iconografii noi, care au alterat radical limbajul vizual plin de sobrietate al originalelor. Aceste inovații au inclus reprezentări naturaliste de animale, noi motive decorative geometrice și incrustații colorate. Incrustațiile, conferind o eleganță subtilă vaselor de bronz, erau realizate prin integrarea firicelelor de argint în suprafața metalului, utilizând o tehnică numită damaschinare, o metodă adoptată din lumea arabă prin intermediul schimburilor de pe „Drumurile Mătăsii“.
La 1500, lumea era mult mai „globalizată“ și, în același timp, mai diversă din punct vedere cultural decât ne place să credem. Poate și mai tolerantă.