La capătul fiecărui an, când până și cei mai modești locuitori ai țării pregătesc o masă de sărbătoare pentru toată familia, există și o categorie restrânsă de cetățeni care numără cu anxietate zilele rămase din anul ce se termină: o fac crispați, fără bucurie. Este vorba de indivizii foarte bogați, existenți în sânul fiecărui popor, oricât ar fi el de sărac.
Cei mai bogați dintre bogați pregătesc sărbătorirea trecerii la noul an cu anticipație de luni de zile; se decid extrem de greu dacă să petreacă în acest an revelionul în Insulele Maldive sau în Africa de Sud, în Arhipelagul Antilelor sau pe Coasta de Azur. Nu prețul unei asemenea deplasări îi sperie (de multă vreme banii cheltuiți pe distracție nu mai sunt o problemă), ci concurența ce se va ivi cu acest prilej între cele vreo câteva sute de familii.
Ce ecouri va avea revelionul petrecut în asemenea condiții în presa de scandal? Ce personalități proeminente ale lumii politice vor răspunde la invitație?
Ca în orice competiție neoficială, există și aici învingători și învinși, fericiți și nefericiți. Iar pregătirile pentru viitoarea confruntare mondenă încep chiar din primele zile ale noului an.
Există însă și o categorie de oameni la care momentul trecerii de la un an la altul poate căpăta accente dramatice: ne gândim la șefii de stat și de guvern, la șefii marilor foruri și organizații internaționale etc. Pentru aceștia, micul discurs obligatoriu de un sfert de oră ridică un număr incalculabil de probleme ce pot condiționa viitorul politic al personajului. A stat oare cineva să numere dificultățile ce îl pândesc pe oratorul numărul unu al țării? Aceste personalități marcante nu trebuie decât să rostească un speech în fața întregii țări, un mic discurs în care fiecare silabă contează. Popularitatea ori eșecul politic se joacă în puține fraze; simpatia ori antipatia a milioane de supuși depind de câteva cuvinte bine alese. Iată o categorie de oameni cu adevărat stresați, personajele din vârful piramidei, asupra cărora nimeni nu se apleacă de obicei cu simpatie.
Pentru restul poporului – lucrurile sunt simple: populația întregii țări se pregătește pentru o seară a bucuriei, în care discursul marelui șef nu are până la urmă mare importanță. În fond, ce poate el spune, ajuns în vârf prin votul popular într-o democrație sau prin luptă acerbă într-o dictatură? Va căuta să sublinieze apăsat realizările din anul care a trecut, să explice pe cât posibil eșecurile evidente și mai ales să deschidă tolba cu promisiuni; aici nu are de ce să se zgârcească, deoarece nimeni nu știe cum va arăta anul viitor, bogat oricum în promisiuni fără acoperire. Cu atât mai mult cu cât, în anul ce urmează, infinit mai probabile vor fi suferințele și necazurile decât succesele neașteptate. Între scuze și promisiuni, bietul șef are obligația să se strecoare, alegând cu atenție pe cei care s-au făcut vinovați de insuccese, pe cei din cauza cărora există șomaj, inflație și dezordine financiară. Când, în cele din urmă, textul oficial e gata, corectat până la virgulă, eroul națiunii își va drege vocea pentru a fi cât mai convingător. Va îmbrăca un costum tăiat după ultima modă, dar nu foarte țipător; cravata va fi elegantă, dar nu exagerat de scumpă. După una, două sau trei înregistrări, epuizat, omul din fruntea statului se oprește la una dintre variante. Oricum, nu va sta el însuși în noaptea de revelion să se admire pe ecranele TV – îi este deja lehamite până și de ideea de discurs.
Suntem obligați să conchidem că viața celui mai important personaj al națiunii nu e nici pe departe un rai de fericire, cum își închipuie majoritatea alegătorilor săi. Care alegători sunt singurii ce petrec cu adevărat și cu veselie în fața unui spectacol repetat la nesfârșit.