Chiar dacă apariția acestei cronici, consacrate unui volum de critică de artă (deci, oarecum marginal în raport cu preocupările rubricii), coincide cu împlinirea unei vârste rotunde de către autorul cărții, nu acolada omagială a constituit imboldul scrierii ei. Înainte de toate, Capodopere în dialog – noua culegere de eseuri semnată de Andrei Pleșu – este indiscutabil opera unui scriitor. Unul, cum bine spune Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, interesat nu doar de portretul plastic, ci și de cel al „omului din spatele tabloului“, pe care îl creionează cu „o finețe a expresiei absolut încântătoare“. Calitățile de scriitor ale eseistului, o știm demult, nu rezidă numai în stil sau în arta jurnalului intim („Jurnalul de la Tescani este, alături de ale lui Costache Olăreanu, Radu Petrescu și Livius Ciocârlie, unul dintre cele mai literare din câte avem“, afirmă același Nicolae Manolescu), ci și în capacitatea de a în-scena idei și personaje, în cadrul unei subtile proze de idei. „Odobescian“ prin natura sa, mai spune criticul, Andrei Pleșu face plauzibil, totuși, saltul de la eseul intelectual la discursul publicistic, care nici nu este, de fapt, după Manolescu, decât o trecere de la „o proză nobilă și rafinată intelectual la una picantă și grivoise“.
Am făcut această, poate, lungă introducere nu din nevoia unui transfer de autoritate, ci spre a furniza proba incontestabilă a receptării lui Andrei Pleșu ca scriitor de primă mână, prozator de idei și portretist moral în marginea realității (implicit, a ficțiunii). Indiferent care este miza cărților sale – filosofică, publicistică sau, ca în cazul de față, de critică și istorie a artei –, ele aparțin de drept (și) literaturii.
Fapt cu atât mai evident în Capodopere în dialog, cu cât, abordând chestiuni care țin de istoria și teoria artei, acestea se reflectă în chip inevitabil și în literatură. Artele nu se oglindesc în mod mecanic, desigur, iar simbolismului din literatură nu-i corespunde, în pictură, tot simbolismul (care acolo înseamnă altceva), ci impresionismul. Similitudini între cele două curente, însă, sunt ușor de pus în evidență, dincolo de observația că simbolismul literar și impresionismul plastic s-au „copt“ în mediul artistic din Montmartre, acolo unde Verlaine și Degas, Rimbaud și Toulouse-Lautrec împărțeau nu o dată aceeași masă.
Dar să revin la Capodopere în dialog. Există încă un motiv, chiar mai puternic decât cel al apartenenței lui Andrei Pleșu la tagma scriitorilor, care mă determină să abordez aici această carte. Ea s-a născut, declară autorul, dintr-o pornire politicoasă (și desuetă, mă tem, ca și politețea însăși…) de a ușura munca viitorului cercetător. În locul unui vraf de manuscrise și însemnări, a căror descifrare și ordonare ar cere cuiva nefamiliarizat cu „laboratorul de creație“ al eseistului o muncă de ani de zile, acesta a preferat să lase posterității o carte care conține tot ceea ce merita salvat din ipotetica arhivă.
Avem aici, în acest gest, o adevărată efigie a personalității atât de speciale a lui Andrei Pleșu, în cultura română contemporană. Pe de-o parte, respectul față de o tradiție a continuității, specifică unei culturi „mari“, practicat în pofida căderii în desuetudine a tradiției, din cauza prezenteismului actual. Pe de alta, precauția de a evita ridicolul donquijotismului, într-o lume românească atât de atrasă de spectacolul de mahala și avidă (cum spunea cândva însuși eseistul) de obscenitate. Lecția lui Noica, așadar, bine însușită, dar și depășită de măsura și limpezimea care caracterizează gândirea lui Andrei Pleșu.
Cartea, în sine, se citește cu o plăcere indicibilă și are o utilitate nemijlocită nu numai pentru criticii de artă, ci pentru orice intelectual umanist. Se știe că, după Ochiul și lucrurile (1986), Pleșu a abandonat în mare măsură prima sa vocație, adică istoria artei, nemaigăsind, se pare, un rost real transpunerii în cuvânt a desenului, culorii și volumelor. De aceea, chiar dacă dezbrăcat de patetismul care însoțește, la alții, asemenea gesturi, demersul de a alcătui din nou o carte de critică de artă, din manuscrise mai vechi sau mai noi, trebuie tratat cu seriozitate. E limpede că avem de-a face aici cu o miză mai profundă decât completarea unei bibliografii personale, oricum, prodigioase. În studiile și articolele din Capodopere în dialog se ascund, în filigran, câteva dintre convingerile de adâncime ale autorului cu privire la artă și, în subsidiar, la interpretarea ei.
Culegerea este alcătuită din trei secțiuni, articulate nu doar cronologic.
Prima, care dă și titlul cărții, se constituie din textele care au alimentat o serie de emisiuni radiofonice susținute – conform precizării auctoriale – la finele anilor 1970 și începutul anilor 1980. Emisiunile (și eseurile pe baza cărora au fost înregistrate) sunt importante, deoarece au pus în fața autorului o limită: aceea de a vorbi despre opere plastice unui public incapabil să le vadă. Dacă datarea e corectă, gândirea lui Andrei Pleșu se afla, în acel moment, sub influența gândirii noiciene, după cum se putea observa în Pitoresc și melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană (1980). Semnele apartenenței la Școala de la Păltiniș se văd și în ciclul Capodopere în dialog, un șir de șapte incursiuni în structurile artistice ale unor creatori care-i plac vădit eseistului: Dürer (văzut prin comparație atât cu Leonardo da Vinci, cât și cu Giorgione), Toulouse-Lautrec (privit prin intermediul, mai întâi, al lui Degas, apoi al lui Rouault), Pallady („recuperat“ prin situarea în raport cu Matisse) și, nu în ultimul rând, Henry Moore și Constantin Brâncuși, ipostaziați în complementaritatea lor. Studiile din acest capitol lasă să se vadă, pe lângă mâna de scriitor de clasă de care vorbeam, și semnele apropiatei depășiri a domeniului strict al istoriei artei, în favoarea unei deplasări spre etică și ontologie, pornind însă de la experiența „omului estetic“.
Cea de-a doua secțiune, Popasuri în muzeele lumii, reprezintă un al doilea tip de raportare la artă, față de comparatismul propus în primul capitol. „Popasurile“ lui Andrei Pleșu nu aspiră să devină o teorie a curatoriatului (foarte la modă acum, pe măsură ce creativitatea propriu-zisă se află într-un regres dramatic), pe care însăși dimensiunea muzeelor vizitate – Prado, Alte Pinakothek, Luvru, Galeria Ufizzi și Kunsthistorisches Museum – o desfide. Eseistul este interesat mai degrabă de personalitatea fiecărui muzeu în parte și, fără să caute neapărat marginalul, vede ceea ce ghidurile turistice omit sau tratează superficial. Cum ar fi pictura unui Joachim Patenier, la Prado (pe mine mărturisesc că, neofit fiind, m-a impresionat mai ales Zurbaràn), portretele de la Alte Pinakothek (Tițian, Rubens, Rembrandt, Van Dyck), portretele feminine de la Luvru (de la cel din Fayyum, din Egiptul Antic, la algeriencele lui Delacroix sau la dantelăreasa lui Vermeer etc.), multiplele discursuri interpretative posibile în jurul unui singur tablou de la Ufizzi (e vorba, bineînțeles, de Primăvara lui Botticelli) sau, în cele din urmă, magia lui Breugel la Kunsthistorisches Museum. În toate aceste analize, derulate cu finețe și tact de mare profesor, Pleșu strecoară observații profunde despre natura umană, despre etic, despre ce este arta. Ele alcătuiesc un soi de mic manual en miettes, capabil să exprime atât gândirea istoricului de artă, cât și rezervele gânditorului care se pregătește să iasă din istoria artei.
În fine, nu mai puțin interesante sunt Instantanee din istoria privirii. În ele se întrezăresc, pe lângă canonul personal al criticului de artă, temeiurile istoricului (care recuperează, sub influența benefică a aceluiași Noica, epoci și stiluri mai puțin frecventate, ca Evul Mediu timpuriu, romanicul și goticul), dar și îndoielile gânditorului. Acesta, fără să exhorteze arta contemporană – textele despre Odilon Redon și Piet Mondrian sunt adevărate schițe de introducere în modernitate –, preferă artiștii al căror discurs, oricât de rafinat tehnic, are o portanță umană și etică: Giacometti, Țuculescu, Bernea.
Nu vreau să spun că avem aici un tratat de istoria artei, ci ceva mai mult de atât: și anume, o serie de eseuri din care cititorul poate înțelege ceva adânc, atât despre esența artelor, cât și despre evoluția lor în timp. Fără ostentația „profesorilor de exactități“ și fără patosul „dascălilor“: am folosit o distincție pe care, deși aparținând lui Ion D. Sîrbu, sunt sigur că și Constantin Noica ar fi agreat-o. Andrei Pleșu este un magistru spiritual cordial, blând, care practică arta dialogului, lăsând deschisă o poartă și pentru celălalt. Un exercițiu pe care l-a învățat, de altfel, privind tablourile și lăsându-se el însuși transformat de spectacolul lor. Dialogul mediat de privire este, în esență, o emblemă a spiritului umanist liberal și, totodată, o pavăză împotriva celui totalitar, fie că e vorba de totalitarismul ideologic sau numai (numai?!) de cel interpretativ.
Capodopere în dialog, volum prin care Andrei Pleșu se întoarce – surprinzător, pentru cei ce nu-l cunosc – la „prima iubire“, reprezintă o apariție insolită în discursul critic de astăzi. Pentru neomarxiști, ea ar putea părea o carte desuetă (ca și politețea, repet formula de la început). Pentru cine știe să citească, însă, volumul este o reafirmare a libertății interpretative, a primatului gustului, a limpezimii de gândire și a măsurii.