O clipă și nimic mai mult
O clipă zvâcnește albastru deasupra capului –
o aură de însingurare
un trecut care ne refuză
și nimic care să urmeze
și nicio existență care să ne dea de gol.
Goluri alunecă amețitor pe lângă clipe
în mirosul tânguitor al metalelor
în argintul funerar al durerii
mersul în nemișcare, mersul fără urmare
unde neînțelesul înconjoară cuvintele
vezi iarba crescând mai rapid decât furtuna
și chiar decât moartea.
Atent
Stai nemișcat și auzi cum picură ploaia
asemenea acului de patefon scrijelește puritatea
jefuind timpul de amintiri.
Vezi cum pe nebăgate de seamă intră în cameră
o ființă de zăpadă și își face drum printre lucruri
și hălci mari de aer.
Toate ființele din mine au murit pe rând
și în locul acela s-a crestat o inscripție.
Au venit și s-au dus într-o goană sălbatecă
după o fărâmă de stea.
O ruptură se cască
ceața se așază pe lucruri încet
puf îmbibat cu neon lumină sleită
nori peste platouri deșerte praf și uitare
urme de suflet printre curcubee
și pulbere fină pe fețe uimite
orbiți printre litografii
agregate înaintează printre colțuri și sfere
închiși în celule sălbăticite de iarba fiarelor
și de irealitatea trăirii
înconjurați de imagini obosite și pline de nebunie
agresivitate din ură
pentru că acest trup minte și fură și se desfată
în durerea străină
cere continuu sânge și timp
și hibernează în stele
străbătut de fulgere și mesaje din cosmos
nu simte decât furnicături prin membre și sex
sclav al părerii și stăpân al înjosirii
și mistificării –
figurații de-o clipă pe un celuloid decolorat
ar trebui ca spiritul de care s-a rupt
să treacă prin el cu puterea flăcării
și să-l însorească cum floarea soarelui arde în lan
cum numai mângâierea mătăsii
însorește atingerea și electrizează împrejurul
cum numai iubirea
Izolat
Printre agregate, pendule și motoare
creierul scânteiază în apa bătută de vânt
într-o împrejmuire de calcar
încărcat de neuroni cu învelișuri fluide
de vise umbroase și gânduri de glorii
într-un câmp poleit de lună
și în cerul bătut de soare
încearcă să te-atingă ființă de neatins
arzi fără flacără și doar arsura ta se simte
ca o mângâiere pe fața plânsă
și în adâncuri unde nu sunt cuvinte și măști
unde ființa adoarme liniștită.
Ceea ce pipăi
Totul pare trucat
neîncrezători în mersul printre obiecte
și fără să simțim realitatea învelișului de carne
trupurile care se iubesc în poduri de case
necunoscând balansul în arcade de ape
unde existența e pură
și ceea ce pipăi e ceea ce pipăi –
iarba dintre degete în papilele dilatate de lauri
piperul sfârâind în gropi de potențial
imaginând infernul
neliniști care trec dincolo de ziduri
și ne apropie de îngeri.
Prins
Prin lumină trece întunericul cu albele dâre-ale spaimei
cu șenile apoase se mișcă/târăște peste caldarâmuri de ceară
fața uitată dar care revine în vise tot timpul
acul fin al somnului scrie în zidurile moi o întreagă istorie
printre amintirile moarte, printre iluziile neîmplinite.
Pe scara care urcă la ea sunt umbre
și figuri schițate-n cărbune, mă privesc de sus
și nu mai pot să fac un pas mai departe.
Sunt prins într-o liniște moale, asemănătoare cu moartea.
Bate un vânt învechit.
Ea mă așteaptă și nu mai pot face un pas.
Imnul materiei
Apă și foc în labirint; ninsori și vânt pornit din stea peste deal.
Cerne păreri contrapunctic în conuri de laur lăcrimosul caval.
Corzi sonore se încurcă în crengi, se înnoadă-ntr-un cântec –
ies țepi de lumină și moarte din pântec.
Roțile rostogolite-n labirint adună praf și jale, le cară cu ele,
se lovesc de pereți și de ziduri în cicluri eterne – urcări și cădere.
Scântei de venin se-împrăștie prin ferestre departe în câmp.
O sperietoare de ciori cu capul strivit și rânjetul tâmp
ne privește în ochi, se uită chiorâș. dincolo de timp ne sfidează
toți zeii adunați în Olimp.
Ninsori electrice printre gușteri giganți – parodii de putere,
ne-ngroapă sub fulgii înmuiați în părere.
Furtună pornită de-odată din stele peste mări și oceane.
Văgăună de vânt – nimicire, împrăștiere și vârtej de organe.
Umilința și viciul, amorful ființei. Mâl. Pierderi. Scindare.
inutile Combustii din lipsă de sens, golire, absență, uitare.
Dar în spatele prafului sunt lujeri plăpânzi și urechi cântătoare.
Sunt scoici pline de vuiet serafic, de cer și candoare.
Harfele strivite-n hialin scot tonuri celeste
și gurile vântură cuvintele toate prin uși și ferestre.
E un imn al pietrelor și lemnului și elementelor, prin care
trâmbiți de aur străpung curcubeie și nori în urcare.
E materia toată în vârtej nenumit, un sunet profund și mieros
ne smulge în sus cu capul vrăjit sculptat de gândul frumos.
Despărțirea chimică
E o ruptură între un loc geografic și altul: undeva bombele cad
pe case și pe râsul copiilor; aici veselia e o peltea
în care înoată faptul divers și nepăsarea.
E o ruptură între sine și sine. Între ce ești și ceea ce ai putea fi.
Te întâlnești cu o altă persoană și îți spui numele, ea își spune numele.
Fiecare vrea să trăiască, să sporească.
Sparge munți de vorbe cu picamerul morții.
Distruge cristale și piramide ca să construiască blocuri de ciment
în văile pustii și-n mlaștinile scânteietoare, strălucind cu spinări
de târâtoare.
Neant între câmpul de luptă și scena politică.
Neant între viu și neviu, între cer și pământ, între stele și stânci.
Între negru și alb unde s-au cuibărit foamea și setea,
sângerarea și puful îngerilor suflat pe lumină de un ventilator
inuman.
Ei se uită la tine din nemișcarea chimică, din inerția molozului
dintre
molecule, din lentoarea florilor carnivore.
Se uită în ochii tăi fix cu privirea fixă sfredelindu-ți instinctul
metafizic
și dintr-o dată se răscoală plânsul în spațiul de cristal nemișcat
al timpului care trece continuu de la ei către tine
într-un flux al trecutului către viitor, al tristeții către singurătate
al singurătății către îmbrățișare.
Ne bălăcim în gloria atomilor în emulsii fotografice
unde înțepenirea feliilor de lumina și umbra de pe obiecte
dau un aer de eternitate. E o ruptură între nemișcarea de-acolo
și viața colcăitoare de-aici în aceste parcuri
ca niște acumulatoare de energii de joasă folosință
putem vorbi și putem pretinde pahare de cristal
putem trece de pe un mal pe altul și umple plaja cu scoici
de unde carnea de moluscă să-nflorească printre țipete
și jocuri de copii.
Putem înmuguri fapte în fiecare clipă și fiecare ramură tocită. l
(Din volumul E de-ajuns să stai drept,
în pregătire la Editura Cartea Românească)