În 8 mai, Vasile Dan a împlinit 75 de ani. Poet de cursă lungă – 1977 e anul său de debut în volum –, actualul redactor-șef al revistei „Arca“ e laureatul unor numeroase premii pentru poezie. În 2017, a câștigat Premiul Național al Festivalului Tudor Arghezi, iar în 2020, a fost laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“.
Cristian Pătrășconiu: Cândva ați spus/scris că poezia a fost pentru dumneavoastră o modalitate de supraviețuire – „cred că de mai multe ori m-a salvat, la propriu, de la moarte“, așa ați spus mai exact. Cum adică? Sau: cum așa?
Vasile Dan: Cred că pentru orice poet adevărat poezia este chiar condiția sine qua non de a trăi. Când ai început cu adevărat să scrii poezie, ești pe un drum fără întoarcere. Dar văd că întrebarea pe care mi-o puneți e directă, verticală, concretă. Adică direct la biografie: cum mi-a salvat, la propriu, poezia biata, neînsemnata mea viață? Încerc să depășesc dificultatea unei confesiuni publice și, cu toată reținerea, pe care mărturisesc că o am, vă răspund. Cei mai în vârstă, cei ca mine vreau să zic, deja septuagenari, nu pot să nu-și aducă aminte de acei ani negri. Sfârșit de deceniu și iluzii: cei de prin 1968-1970. Nu puteai să visezi la niciun ideal înalt, sublim, cum se zice, în viață, ca adolescent în anii terminali de liceu. În afară de unul prăpădit profesional. Eram elev la Liceul „George Barițiu“ din Cluj și tocmai descopeream ceva miraculos: poezia. Nu, nu era vorba deloc despre cea din manuale școlare, muzeală. Nici de cea din tot mai desele serbări propagandistice dezgustătoare, care mai degrabă deprimau lumea, decât o salvau. La școală, în bancă, alături de mine – o, fericită întâmplare! –, stătea Vasile Crișan, un adolescent grav și introvertit, mare cititor de cărți subțiri de poezie, ciudate foarte pentru mine, nou-nouțe, din Colecția de atunci, „Luceafărul“. În ea debutaseră mai toți poeții generației deceniului șase. Atunci am aflat șocat că există și poeți aevea, nu doar cei din biblioteci și manuale. Mai mult, pe mulți aveam să-i întâlnesc personal la o cafea, la „Arizona“, cea de lângă librăria universității, un adevărat palat al cărții, aproape, sub revista literară „Tribuna“. Îi auzeam pe tinerii scriitori studenți, doar cu câțiva ani mai mari decât mine, la cafenea, vorbind și citind poezie ciudată, total altfel decât cea din școală, cu sunet și miez absolut noi. Erau scriitori, poeți-studenți la Filologie, cei din prima promoție a „Echinoxului.“ Îi urmam, sedus, la ședințele de cenaclu de la Filologie, din sala 5, dacă mai țin bine minte, unde se întâmpla întotdeauna un adevărat festin intelectual, nu doar poetic. Fiecare intervenție seducea. Uimitor: niciuna n-o confirma pe cealaltă și fiecare era în sine adevărată. Inevitabil: mi s-a deschis un apetit insațiabil pentru lectură. La început doar pe masa cu noutăți a Librăriei Universității, în fond nu mă costa așa niciun ban. Nu după mult timp am debutat, în 1967, în „Steaua“, cu o poezie. Nu aveam încă 18 ani. Când mi-am citit numele pe afișul de promovare a revistei, din luna iunie 1967, care anunța în detaliu sumarul noii ediții, am simțit că sunt, brusc, ridicat în levitație de pe pământ de o forță invizibilă. În fine, se apropia absolvirea liceului și examenul meu de admitere, firește la Facultatea de Filologie. Recunosc, acum, tardiv inocența mea incredibilă, dublată de teribilism care aveau aproape, aproape să mă piardă: căci nu știam, nu m-a învățat nimeni, cum se dă un examen de admitere sever, exigent, cu șanse de reușită. Eu m-am pregătit de unul singur, după capul meu, citind avid, câte 4-5 ore pe zi în Biblioteca Centrală Universitară. Și doar dintr-o singură carte: Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Cartea era la Fondul secret. În Biblioteca Centrală Universitară existau doar două exemplare. Pe unul l-am confiscat eu, zi de zi, vreo patru luni. De manuale din liceu nici nu voiam să aud. Vedeam în Istoria literaturii… un fel de Vechiul Testament al literelor române. Îmi părea îndeajuns să mă scufund în paginile ei seducătoare despre scriitori, atunci, în 1967-1968, vechi, cei mai mulți ocultați în viața publică, interziși, alții minori sau chiar negați de „divinul critic.“ Dar cum? Negarea însăși era sub pana lui memorabilă, seducătoare în expresie și judecată critică. Am ajuns să memorez pasaje întregi din scriitori români, formulate ispititor de G. Călinescu. Atât despre cei mari, vestiți, cât și despre cei secunzi sau, poate, nu o dată, nuli. Sub pana lui însă prindeau viață și aceștia. La examenul de admitere, la facultate, proba scrisă, la punctul întâi, era poezia: Unde ni sunt visătorii a lui Alexandru Vlahuță. Se cerea, firește, un comentariu literar personal la poezie. Ce am făcut eu ? M-am repezit bezmetic în ea cu un citat din G. Călinescu, firește din Istoria literaturii: „Absolut nicio însușire literară nu se află în Unde ni sunt visătorii, insidioasă detractare a operei lui Eminescu…“ Ceea ce nu a fost deloc apreciat de examinatori. Așa că am picat cu brio la admitere, în sesiunea de vară, încă de la proba scrisă. Am fost devastat. Publicasem deja poezie nu numai în „Steaua“, dar și în „Tribuna“ și „Amfiteatru“. Câștigasem o oarecare faimă locală, nu doar printre colegi, ci și la „Arizona“. Nu numai că picasem la admitere, ci a urmat un necaz și mai mare. Primisem ordin de încorporare la armată. Aveam gândurile cele mai negre. Eram hotărât să refuz, indiferent de soluție și consecințe, să mă încorporez. Cu orice preț. Inclusiv supremul! În situația aceasta m-a găsit, cum se zice, un înger păzitor: Radu Străulea, un, încă, tânăr fizician la Institutul de Fizică Atomică din Cluj, mare iubitor, devorator de artă modernă și poezie nouă. Mă știa de acasă, de prunc. Mai mult: mă ajuta, din când în când, și cu bani spre a-mi putea cumpăra cărțile noi. M-a sfătuit să-i dau lui „ordinul de încorporare“. Apoi chiar să fug, să dispar din Cluj pentru o perioadă mai scurtă de timp până se limpezesc apele. Era în țară atunci, în acea perioadă, o așa-zisă campanie electorală pentru Marea Adunare Națională. La Cluj candida pentru un loc, firește fără contracan – didat, precum toți candidații acelui simulacru electoral, liderul politic al vemii poate cel mai înalt, după supremul: Ion Gheorghe Maurer. Acesta face o vizită electorală, pentru mine providențială, la Cluj, la Institutul de Fizică Atomică. Lui Radu Străulea, protectorul meu, atâta i-a trebuit. Nu-i scapă ocazia și îl abordează direct, cu ordinul meu de încorporare în mână. Îl întreabă: ar putea oare, tovarășul Maurer, candidat de Cluj, ajuta un tânăr scriitor, publicat deja în importante reviste literare, să reia, în sesiunea de toamnă, examenul de admitere la facultate, examen pe care îl ratase la sesiunea din vară dintr-un teribilism adolescentin? Ion Gheorghe Maurer a luat în mână ordinul meu de chemare și i l-a înmânat primului secretar de partid din Cluj, spunându-i ritos: țara noastră trebuie, are nevoie să-i sprijine pe tinerii dotați, nu să-i descurajeze și inhibe. Da, Cristian Pătrășconiu, atunci chiar poezia a fost cea care m-a salvat la propriu.
Mai este și astăzi la fel ? Vă mai poate salva poezia ?
Pentru mine poezia este prea demult viață. Nu mă pot căuta și găsi în afara ei.
Poezia: făptură fragilă sau, dimpotrivă, puternică? Mai fragilă sau mai puternică e astăzi poezia decât acum 20 de ani? Decât acum 40 de ani?
Nu știu. Important e ca ea să existe. Asta înseamnă nu doar la purtător, la poet. Deși, cum spuneam, pentru el devine o apă vie. Un drog, așa zicând, absolut permis, vital. Ea nu e atât „fragilă“ cât, de fapt, se raportează la fragilitatea noastră, a destinului nostru. Nu știu cum să spun altfel decât citând două scurte poezii din două momente la distanță, extreme ca vârste literare. O poezie de început, publicată când încă bâjbâiam cumva în scris. Și alta din anii aceștia de scris, mai apropiați. Prima se numește Mit și-i atât de adolescentină! E scrisă cam la 17 ani și a apărut la București în revista de atunci a tinerilor scriitori, „Amfiteatru“ condusă de Ana Blandiana, Ion Alexandru și Adrian Păunescu. Iat-o: „Negru văzduhul fermentează gros,/ Sub poartă arde piatra în somn primordial,/ Câinele tată luna a ros,/ Bolnavi bătrânii s-au mutat în deal.// Mâine pădurea lemnu-și va coace,/ Se vor scula bărbații sănătoși./ Prădat de apă cerul se va stoarce,/ Femeile vor naște prunci frumoși.// Durăm pe-așezăminte statui de oseminte,/ Un os frumos e-un zbor sedimentat,/ Înăbușind cu gurile ca-ntr-un izvor fierbinte,/ Pe care zâne tinere l-au fermecat.“ Și, alt scurt poem, tot despre fragilitate, Autoportret, din 2017: „Toată viața am hrănit adevărul/ fragil/ ca o femeie fătul în pântec// răvășindu-se// nouă luni e un termen simbolic// ascultă-mă bine/ cui îi porți chipul“.
Cum vine poezia la dumneavostră? Cum dați peste muzica ei?
Nu știu. Probabil o caut până o găsesc. Singură nu vine. Mă ajută în asta viața însăși. Viața pare, nu o dată, un val. Marele val al lui Hokusai. Poezia este momentul în care, printr-un efort disperat, ridici capul deasupra. Firește, ca să respiri. În momentul acela nu asculți muzica ei, a poeziei, ci o vezi, pur și simplu, cu ochii.
Care este cea mai frumoasă poezie pe care ați scris-o până acum? De fapt există așa ceva ?
Frumusețea, și în poezie, nu e doar o stare de grație surprinsă în cuvinte potrivite. Ci este o formă de balans suspendat, cu tine cu tot, pe un fir subțire ce te trece peste un hău fără fund. Așa că ea, „poezia frumoasă“ e un joc. Unul cu focul. Nu știu care e cea mai frumoasă, fiindcă poezia nu prea are grad de comparație. E frumoasă dacă, pur și simplu, e. Mă siliți să-mi amintesc una. Poate aceasta. E însă ca o fotografie veche, naivă, în alb-negru, de demult, cu contururi incerte. E scrisă tot în junețe: „Poezia nu e ziua a șaptea așa cum s-a spus. / Poezia e o zi de lucru. / Poezia nu e o zi de lucru, așa cum s-a spus. / Poezia e o clipă continuă de încercare / din care numai printr-o minune mai poți ieși. / Poezia nu s-a născut pură. / Ea e și nu e. / Ochiul care-o privește e întotdeauna închis. / Gura care-o rostește e mută. / Mâna care o atinge, neîndemânatică. / Poezia se scurge încet pe obraz arzând. / Arzând de la gură la ochi.“
Pe de altă parte: care sunt marile întâlniri ale poetului Vasile Dan? Ar fi o greșeală dacă am vorbi de maeștri?
Era prin 1967-1978, am mai invocat anii aceia. Pe atunci, desi poezia îmi dădea târcoale ca o ispită destul de confuză, eu nu îl știam decât pe Eminescu. Însă cam pe deasupra. Atâta cât îl putea ști un adolescent destul de melancolic și visător. Îl știam pe Eminescu îngânându-l cum fac uneori copiii. Îl știam pe de rost, cu Luceafărul cu tot, în toate cele 94 de strofe. Cobora în mine de undeva de sus, eufonic, muzical, ceresc. Când am deschis însă prima oară Blaga, în acei ani, l-am simțit, din contra, cum urcă în mine din adânc. Tulburându-mă. Înfiorându-mă metafizic. Mărturisesc: am făcut atunci dependență de el. A trebuit să mă lupt ani de zile ca să mă pot lepăda, ca de o boală, de sunetul lui ocult. Iată că îl parafrazez pe el însuși puțin. În străfunduri, parcă mai aud sunetul acela ocult și acum.
Și punctele de cotitură pentru opera dumneavoastră poetică? Momentele care mar chează trecerile de nivel?
Nu cred că am avut „cotituri“ în care am scris sau scriu poezie. Nu am aderat, de altfel, explicit, la trenduri, promoții, generații, grupuri, grupuscule ș. a. Firește însă că port, vreau-nu vreau, pecetea timpului, a momentului literar viu de astăzi și a aerului pe care îl respir împreună cu congenerii mei. Am, probabil, același sunet liric propriu pe care îl duc cu mine de la început. E amprenta recognoscibilă în poezia oricărui autor care, se presupune, are o personalitate cât de cât câștigată.
Din unghiul dumneavostră de vedere: ce a fost la noi înainte de 1989 reprezenta o „condiție“ mai bună pentru poezie decât lumea & societatea, decât spațiul public & tipul de după căderea comunismului? Ce e prea mult, inutil de mult pentru creația literară de la noi, în mod aparte, pentru poezie, în libertate?
Paradoxal, dar în închisoare, în detenție, în pușcării, în vremuri de cenzură feroce, cum au fost cele de până în decembrie 1989, mai toată lumea scria poezie. Mă rog, versuri. În închisoare, dar și în afara ei. De fapt, țara însăși era o închisoare bine păzită, în care stăteam toți bine închiși. Poate era doar un gen ciudat de rugăciune acea poezie. Ori, la literați mai abili, doar un gen esopic: scriai trăgând cu ochiul la cititor. Poeții adevărați erau maeștri tot mai subtili și ermetici în abilități de învăluire și mesaj ocult, apt să fenteze cenzura. Toți deținuții politici din pușcării scriau sau măcar grăiau poezii pe care le publicau prin alfabetul Morse altora, prin ziduri scorojite și pline de inscripții doar de ei cunoscute. Se scria pe var sau calcar cu câte un cui ruginit. Beneficiarii, carevasăzică, le citeau cu urechea. Sau le băgau bine la cap pentru mai târziu, când sperau ei să iasă de acolo. Miza estetică era una secundă, sau chiar suprimată cu bună știință, spre a face mai vizibil, nud adevărul conținut, în efuziuni emoționale, patetice. De înțeles. Pe de altă parte, este desigur o ingratitudine trădarea poeziei, a literaturii înseși, a artei în general astăzi în libertate. Acum se privilegiază exclusiv divertismentul, consumul frugal și nu o dată îndoielnic prin festivaluri urbane ori hore sătești. Or, arta, cântecul așa-zis popular e tot mai rar (se cântă în fond manele pe jocuri populare cu texte stupide scrise de interpreții înșiși). Arta pare a fi condamnată – un adjuvant în campanii electorale. În altă ordine de idei, îmi amintesc de momentul acela de ruptură, cam iluzorie, din decembrie 1989. Și de ce a urmat. La sfârșit de februarie și început de martie 1990 (nici nu se stinsese bine șuieratul focurilor de arme de pe străzile Aradului, iar eu ajunsesem în CPUN, dus pe sus de revoluționari direct din piață – șef al improvizatei Comisii de Cultură județene). Așa am ieșit pentru prima oară în viața mea din România: spre Vest. Spre o țară, în sfârșit, liberă, apuseană, vreau să zic. Nu mă întrebați ce am simțit la vama Nădlac, în acele momente. Aradul se înfrățise cu orașul Verona, la inițiativa acestei frumoase urbe din Italia. Am plecat cu o delegație de „revoluționari“, mai exact cinci la număr, în frunte cu actorul Valentin Voicilă, președintele noii structuri administrativ-politice, CPUN, principalul lider, la Arad, al „revoluției“. Atunci când am fost prezentați oficialilor din Verona și celor din întreaga provincie Veneto, ca eroi, pe care ei îi urmăriseră cu înfrigurare pe imaginile terifiante de televiziune, mare le-a fost mirarea când ne-am prezentat fiecare, nu doar cu nume și prenume, ci și cu profesia: Valentin Voicilă, actor tânăr al Teatrului din Arad, Vasile Dan, poet tânăr, apoi un doctor, specialist în boli rare, un profesor de engleză. Eu le-am dus în dar, ceea ce credeam că o să-i bucure, prima victorie culturală a revoluției anticomuniste de la Arad: primul număr al revistei literare lunare, „Arca“. Recunosc: gazdele noastre au rămas perplexe. Îi vedeam cum se privesc pe sub sprâncene, dându-și ușoare coate. Pentru asta ieșisem noi în stradă, riscându-ne viața? Pentru asta unii au fost răniți, iar alți uciși ? Am răspuns: da! Am încercat, totuși, și o nuanță: știți, „Arca“ înseamnă… Da, e ca în italiană, are același înțeles, m-au asigurat. Nu m-am lăsat însă: nu mă refer la înțelesul propriu al cuvântului, ci la cel figurat. Arca e un pseudonim al speranței după o catastrofă de neînchipuit. Arca e Pământul însuși, planeta noastră în Univers. În fine, veți înțelege poate mai bine, Arca – suntem doar în Italia – este Biserica însăși.
Să revin însă la partea finală a întrebării. Cea despre libertate și creație. Inclusiv literară. Artele, și nu doar în România, și nu doar poezia singură ca gen literar, par tot mai împinse la periferia interesului public. Lumea de azi se îndreaptă spre o nouă inginerie politică și socială. Sigur, e cea veche cu straie noi, cea care în Estul Europei noi am trăit-o, aproape cinci decenii, dramatic. Poartă acum un nume nou : corectitudinea politică (political correctness, PC).
Ce înseamnă din punctul dumneavoastră de vedere a cartografia invizibilul?
Mă trimiteți, văd, subtil spre cartea mea de poeme, O cartografie a invizibilului (Editura ROCART, 2021, apărută în Colecția poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“). Încerc să vă răspund, deși nu-i foarte simplu, fiind vorba, în fond, tot de o asociere oximoronică: înseamnă a atinge, într-un moment de grație, prin cuvânt, ceva – starea numită poezie. Nu mă întrebați ce este aceea poezie, că o să vă răspund tot prin aproximare: o stare surprinzătoare de levitație. Una smulsă din rutina vieții. A cartografia invizibilul este desigur o clar-vedere prin cuvânt, dincolo de senzorialul cunoscut. Ceva mai degabă trăit decât extins plastic. Am să încerc o explicitare epică. Eram în regiunea Valencia – Spania – acum câțiva ani, într-o expediție scriitoricească a Uniunii noastre. Se întâmpla, mai exact, la Alicante, cel de la Marea Mediterană. Eram oaspeții universității de acolo, un complex superb, nou-nouț, cu spații de vis imaginate așijderea arhitectonic. Am fost invitați să vizităm și o expoziție mai provocatoare de artă plastică: „Cartografia invizibilului“. Țin minte, eram împreună cu poetul Adrian Popescu, căruia i-am spus: incredibil, dar este exact titlul noii mele cărți de poezie: O cartografie a invizibilului la care sunt conectat. Operele expuse, căci opere erau, sugerau cumva viziuni extrasenzoriale, mai degrabă trăite, interioare decât plastice. Erau, ca să zic așa, niște „poeme în registru plastic“.
Am înțeles atunci că a cartografia invizibilul înseamnă să vezi tu, prin inspirația ta, ceva esențial onotologic în „bezna zilei“. O metafizică desigur a vieții tale, ceva infinitezimal, dar atât de semnificativ. Nu desenul, conturul unei zone, spațiul sunt aici importante, ci cuvântul ca substitut senzorial, precum în poezie nonepică, cea de vreo sută de ani încoace.
În fine, vă întreb: poezia e, mai ales, o chestiune de solidaritate, sau una de solitudine?
Aceasta e cea mai frumoasă întrebare pe care mi-o puneți. Literatura, în frunte cu poezia, este o creație intimă a omului ce se chestionează cu mijloacele specifice artei sale. E un fel de mântuire personală cu mijloace unice care nu se pot nici împrumuta, nici transmite altuia. Numai că nimeni nu se mântuie absolut singur. Mântuirea atunci n-ar avea niciun rost. Solidaritatea e un răspuns, așadar. Creația, inclusiv poezia, are în cititor, un mediu receptiv. Așadar, cred că poezia (creația însăși) este cântecul unic al unui solitar, asistat de toți cei prezenți, văzuți ori nevăzuți, de cei trecuți, precum și de cei viitori atunci când arta e singura și cea mai sublimă evadare din solitudine. Un oximoron.
