Postura unui solitar

Notivul inepuizabil al solitudinii contactând înfățișările curente ale lumii asumate cu o compactă modestie, ca și cum ar reprezenta o justificare organică a ființei, domină creația poetică a lui Dumitru Chioaru. Empatia cu care sunt prefirate ilustrând o specifică resignare: „am făcut cu tine un pact Poesie/ și niciodată n-am sperat vreun câștig/ am făcut cu tine un pact/ pe muchia de cuțit a copilăriei/ și-a maturității (după unii singura viață reală)/ le-am ratat pe-amândouă/ și doar singurătatea mi-a mai rămas/ foaie albă ca o bornă a insomniei“ (Mărgelele de sticlă ale întâmplărilor). Recurgând la explicații puține, poetul se lasă dus de lăuntricul val orfic. Avansează lent printr-o retorică discretă, sub semnul unui aleatoriu învins. Declarându-se „șoarece de bibliotecă“, se străduiește a se înscrie astfel într-un mediu securizant. Poezia: un exercițiu de familiarizare cu materia proximă, îndurerată în măsura în care îndurerează ființa: „Închis în mine ca o mână în ghips/ o mână ruptă de altă mână/ m-am trezit întrebându-mă: plâng/ deci exist?/ da! – lacrimile ca igrasia/ macină zidul de ghips/ așa cum cuvintele seamănă cu orbii/ ce cântă/ spre a face vizibilă lumina/ dinăuntru“ (Spargerea ușii zidite). Intervine uneori o patimă înciudată a minorului, a repetitivului, a monotoniei: „Stau și mă întreb merg la întâmplare/ și mă întreb/ există ceva demn de altă încercare/ decât a punctului care se mișcă?/ întotdeauna găsesc aceleași răspunsuri:/ starea pe loc și mersul – prin aerul cenușiu merg la întâmplare/ un ochi mi-a căzut și stă/ să fie călcat/ o ureche zbârnâie pe linia de troleibuz“ (Punctul indiferent). Într-o atare perspectivă, timpul, factor posibil al eliberării, se contractă și se dilată fantastic: „Amurg de toamnă –/ melancolia s-a îngălbenit căzând/ mai adânc în mine de-a lungul/ zilei mi-am retrăit toamna dintr-o viață/ de sol al luminii/ adormit pe stratul de frunze“ (La vremea sacrificiului cosmic). Memoria de care dispune solitarul e una livresc-senzuală: „Foșnet de pagini, memoria mea./ Înainte de somn sufletul stinge/ luminile trupului –/ visul: un cititor aprinde lampa./ Săruți mâna femeilor cum un școlar cuminte/ lipește un afiș.“ (Mater enciclopedia). Corelativ, un câine se vede tratat cu o atenție de literat: „De-o vreme un câine vagabond s-a culcușit/ pe pragul casei/ arunc în el cu manuscrise cocoloșite/ de tremurătoare îndoieli/ le miroase cu un fel de compasiune/ (carne de înger din zăpadă artificială)“ (Câinele din prag). E înscrisă și paciența unui jucător de șah cu sine însuși, prilej de a-și puncta dispoziția la scara mini a partidei: „acum văd un rege/ și întâmplările lui când rămâne/ singur pe tabla de șah/ – îmi place să joc întotdeauna cu albele/ pot povesti mai departe/ cuvintele sunt întocmai pionilor/ doar în ofensivă (…) legea morală – o tablă de șah“ (Tabla de șah). În schimb într-o altă dimensiune apare chipul unei geologii organice și livrești cu metafizică alură: „Cărările munților prietene/ seamănă cu liniile scrijelite de la naștere/ în palmă/ pe oricare îți poți întâlni destinul/ ca o gură de prăpastie/ brusc înghițindu-te“ (Elegii carpatine). Nu mai puțin imaginarul poate avea o turnură funebră: „Gândesc la trupul meu după moarte ca lumânarea la capul bunicii“ (Viziune). Temperament bacovian, Dumitru Chioaru oferă precum autorul Plumbului contraponderea unor pulsații afective ce se ivesc încălcând disciplina discursului îndeobște molcom de care face uz: „se oglindea în mine prin beznă/ o față mică dar tăioasă de om/ cobind a iarnă fără sfârșit în aprilie/ transpirând distanța dintre noi și suflând/ peste mine ca-ntr-o lumânare“ (Trenul de întoarcere). Soluția preferată a solitarului care se consideră „un profesionist al durerii“: reconstituirea trecutului cu inserții ale unui imaginar primar, dilatat în raza implacabilă a neputinței: „încerc să-mi fac o reconstituire a vieții/ atât de singură încât/ abia îmi mai iese la număr/ ca și cum aș coborî în mine cu lanternă“ (Duminică cenușie). Sau o trezire din lugubra somnolență printr-o plusare ironic militărească a propriei condiții: „În acest orfelinat al cerului – lumea/ îngrămădiți ca într-un poligon de tragere (…) schimbăm aceleași vorbe despre noua/ uniformă a generalului Cronos“ (Un fir de fum în spirală). Sau chiar cutezanțe mitologic decadente: „O explozie oprită-n-ntr-un cristal/ poate risipi tristețea unui vers decadent?/ iarăși se surpă tunelul spre minotaur“ (Secolul sfârșește într-o duminică). Nu fără o proprie paralelă divină: „sînt mai singur decât tine Doamne“ (Un vis zgâriat). O interpenetrare a timpului ardent și a textului rece care adăpostește totuși o așteptare capitală: „trupul tăindu-și conturul înflăcărat/ în oglindă –/ atâta iarnă între el și imaginea întoarsă/ în cuvântul/ unor versuri abia întrezărite/ de câte vieți așteptăm viața“ (Așteptăm viața). Amestec de factori cotidieni în melancolica lor familiaritate, acest lirism păstrează o posibilă rezervă a unui suprarealism încă nedeclarat ca atare: „Dulapul ca o groapă verticală“, „litere mici/ cât sprâncenele tale“, „conturul răsuflării-n destrămare/ dezvăluie un chip de femeie“ (Persistența melancoliei). Ca și metamorfoza propriei ființe consubstanțiale cu peisajul: „Simțind cum se ridică în urmă/ aceeași iarbă/ același eu odată cu iarba/ și brusc eram altul (Știința împotmolită). Intervine însă, la momentul unei dureroase pierderi, un fascicul patetic, discreția măsurându-și propria intensitate latentă. Melancolia se aprinde aidoma unei torțe: „Roagă-i pe ei – nemuritorii/ să-i dea voie umbrei de-a merge înainte (…) și vei vedea că lumina zilei/ e mai săracă decât lumina/ umbrei materne/ întunecându-ți privirea neputincioasă/ întunecând soarele și luna/ și incendiind găurile negre din univers/ spre a le umple iarăși de stele“ (Litanie). Așadar prin apropierea extremelor, a tonalității scăzute de tonul înalt, de astădată Dumitru Chioaru racordează trăirea sa introspectivă cu o apoteotică imagine a lumii „ridicându-se dintre alte îndoliate lumini/ până când orice umbră/ lumină va fi“ (ibidem). Dumitru Chioaru: unul dintre exponenții de seamă ai atât de fertilei generații optzeciste.