Când oare au încetat europenii să îi mai vadă pe antici în straiele lor? Putem data acest moment în epoca în care pictorii au abandonat îmbrăcarea personajelor antice sau a celor religioase după moda contemporană lor. Adică abia când au început să simtă că, îmbrăcându-i ca pe ei, comit un anacronism; când au înțeles că anticii nu se îmbrăcau ca ei și nu locuiau în orașe ca ale lor, deoarece, pur și simplu, anticii nu erau ca ei, iar reprezentarea lor în haine contemporane le-a devenit stridentă. Atunci, când simțul estetic a început să simtă inautenticitatea îmbrăcării în straie contemporane, atunci sentimentul europenilor că anticii aparțineau altui timp și, prin asta, erau din illo tempore, a devenit dominant și, dominând, a devenit și ireversibil. Nimeni nu se poate întoarce înapoi din conștiința istorică: odată dobândită, ea modifică în mod ireversibil toată percepția lumii.
Deci, când? Iată o reprezentare din secolul al XVI-lea, datorată lui Andrea Briosco (1), care-i înfățișează pe Aristotel și Alexandru din Afrodisia stând de vorbă(2).
Totul e bizar-anacronic în această reprezentare: Alexandru din Afrodisia nu poate sta de vorbă cu Aristotel, pentru că îi separă o jumătate de mileniu; apoi, Alexandru din Afrodisia e figurat cu turban turcesc pe cap (3) și e pus să poarte niște veșminte care, probabil, combină toga în falduri a Antichității cu tunica închisă pe gât și cu nasturi a contemporanilor lui Briosco. Iar Aristotel are pe cap o pălărie la fel de anacronică precum turbanul: e imaginat cu o barbă ca de rabin și poartă veșmântul pe care Briosco îl atribuie comentatorului său de peste o jumătate de mileniu mai tânăr. Amândoi poartă sandale, niște încălțări asemănătoare celor puse în picioarele personajelor din icoanele bizantine.
În secolul al XVII-lea, Rembrandt încă mai pictează „contemporan“ personajele biblice sau cele istorice (4). În secolul al XVIII-lea, Watteau nu mai face niciodată acest lucru. Pe măsură ce descoperirile geografice permit intrarea în contact cu o umanitate complet independentă de istoria noastră, conștiința distanțării de propria noastră istorie crește. Nu numai ei, care sunt contemporani cu noi, dar vin din altă istorie, sunt diferiți de noi, ci și noi suntem diferiți de cei care, făcând parte din istoria noastră, ne-au precedat cu mult timp înainte. Când se descoperă că spațiul a putut separa istoriile până la a le fi făcut complet independente, se descoperă că și timpul îi poate separa pe cei de azi de cei din trecut.
Ipoteză: modul „contemporan“ de a picta veșmintele personajelor din trecut dispare odată cu dispariția artei religioase. Nu o poți îmbrăca rococo pe Fecioara Maria și nici în ciorapi, jabou înflorat și tunică lungă, brodată, cu mâneci terminate în dantelă abundentă, pe Hristos. Pur și simplu, nu se mai poate. Dar tot atunci dispare și arta religioasă, care își pierde credibilitatea emoțională.
Această mutație ar trebui să fie contemporană cu descoperirea modei, dar nu este așa. Moda există încă din Roma antică (sunt mărturii referitoare la asta), era cunoscută de China dinastiei Ming, dar ignorată de Japonia shogunilor (unde se credea că veșmintele nu se schimbaseră de secole), iar Europa o cunoaște din epoca Evului Mediu: Renașterea față de medievali, moda spaniolă a secolului al XVI-lea față de renascentiști, moda internațională a secolului al XVII-lea, apoi Franța secolului al XVIII-lea cu primele publicații despre modă (cataloage), primele magazine. Totuși, înainte de Renaștere evoluția e foarte lentă, iar uneori există modificări, asociate epocilor de mari schimbări sociale, urmate de lungi perioade când nu se mai schimbă nimic (Roma antică, Califatul musulman).
Dar Bourdieu are dreptate când spune, în 1974, în articolul Haute couture et haute culture, că moda înregistrează „ultima diferență“, că ea este cea mai recentă diferență (5). Înainte de a fi o expresie a voinței sezoniere a creatorilor de modă, când moda a început să se miște, să se schimbe sensibil în perioade de timp care le permiteau observatorilor să îi perceapă mobilitatea, ea a ilustrat, pentru toți, nu numai pentru cei avuți, care și-o puteau permite, mutația produsă în conștiința tuturor de apariția conștiinței istorice.
Am făcut această introducere pentru a nota gândul care mi-a venit adineaori, citindu-l pe Romano Guardini din prelegerile din anii 1947-1949 despre sfârșitul modernității, acela că așa cum strămoșii noștri au trăit acum trei sute de ani, sub forma nașterii conștiinței istorice, separarea lor temporală ireversibilă de trecut, și noi trăim azi o separare de trecut, dar nu sub raport temporal, ci sub raport ontologic: noi ne desprindem destul de rapid, în mod ireversibil, de temeiurile și reprezentările ontologice care au fost ale întregii noastre istorii până acum și pe care le-am moștenit, împreună cu filosofiile, artele și științele lor, de la antici și de la medievali. E o mutație de proporții a minții, care ar putea fi înțeleasă, poate, prin analogie cu mutația precedentă, care a constat în nașterea conștiinței istorice. În urma mutației minții produse de conștiința istorică s-a născut istoria: ca urmare, temporalitatea a început să fie percepută ca istorie (sau temporalitatea s-a transformat în istorie? – e vorba de temporalitate, sau de timp? nu știu).
Rezumat:
1. Apariția conștiinței istorice ne-a separat temporal de trecutul ne-contemporan; numele acestei separații temporale a primit numele de „istorie“; odată instalați în starea de „separație temporală“, faptul (de a-fi-în-timp) și (de a-trăi-permanent-separarea-de-timpul-deja-scurs) s-a dovedit o stare existențială ireversibilă.
2. Noi, azi, de o generație (cred), putem vedea cu claritate toate principiile, temeiurile și reprezentările ontologiei clasice (6): le vedem din afară, ceea ce înseamnă că deja ne-am desprins de ele. Asta, trebuie spus în mod apăsat, se întâmplă pentru prima oară în istorie: e fără precedent și unic ca membrii unei culturi vii să descopere că nu mai sunt solidari cu ontologia culturii în care s-au născut și fusese a lor. Ce scria Sir Fulke Greville în 1609, „Born under one law, to another bound“ (7), ni se potrivește mult mai bine nouă decât lui.
3. Condiția noastră. Născuți în datele unei culturi care a intrat de aproape un secol în procesul pe care, în cazul lui Mahler, Aurel Stroe îl numise „distrugerea ontologiei operei muzicale“, oamenii timpului nostru s-au trezit că deja trăiesc, de fapt, în datele altui tip de cultură, care e animată de o ontologie cu totul diferită (și pe care, culmea, nu o resimte ca străină): nu se mai simt solidari cu cea din care s-au născut și, de aceea, o pot vedea din afară – deja au părăsit-o; față de cea în care trăiesc acum resimt o solidaritate de apartenență, care decurge din faptul că sunt lipiți de ea, și, cu toate acestea, ei sunt conștienți de datele ei ontologice (solidaritatea cu ontologia trăită nu mai implică incapacitatea de vizualizare, cum se întâmpla până acum). Mutația constă în faptul că oamenii timpului nostru au conștiința ontologică a timpului lor, ceea ce oamenilor din nicio altă epocă nu le-a fost dat. Mental și cognitiv, noi am căpătat o nou conștiință – cum s-o numesc? conștiința ontologică? conștiința existențială? Nu știu.
4. Asemeni conștiinței istorice, care e semnalată de fenomenul „separației temporale“, conștiința ontologică e semnalată de faptul mental al „separației ontologice“. Am devenit conștienți de temeiurile, principiile și reprezentările ontologice ale timpului nostru.
5. Noi trăim acum formarea unei noi conștiințe ontologice, care nu se leagă de timp și nu se reduce la conștiința istorică (deși o presupune), care ne separă vertiginos de lumea ontologiilor antice, medievale și clasic-moderne, din care s-a născut prin separare și ruptură (artele vizuale, toate, stau mărturie pentru acest proces).
6. Așa cum apariția conștiinței istorice ne-a separat temporal de trecutul ne-contemporan, apariția conștiinței ontologice ne-a separat ontologic de toate ontologiile ne-contemporane. Dacă numele separației temporale a primit numele de „istorie“ (sau „conștiință istorică“), „separația ontologică“ nu a primit încă niciun nume. Știm ce înseamnă instalarea în starea de „separație temporală“: înseamnă că faptul (de a-fi-în-timp) e și obligatoriu, și trecător, iar faptul (de a-trăi-permanent-separarea-de-timpul-deja-scurs) reprezintă o stare existențială ireversibilă.
7. Ce înseamnă, însă, instalarea în starea de „separare ontologică“? Apariția conștiinței ontologice înseamnă continua separare a conștiinței de ontologia a cărei expresie este istoria pe care subiectul o trăiește. Conștiința ontologică este conștiința istorică a ontologiei care întemeiază și face cu putință istoria pe care subiectul o trăiește. Subiectul istoric nu mai este lipit nici de temporalitatea lui (asta este conștiința istorică), nici de ontologia care face cu putință istoria pe care subiectul o trăiește (asta se cheamă a avea conștiință ontologică, împrejurarea că ontologia momentului istoric este o expresie a ceea ce, trăind, subiectul depășește).
Așa cum timpul îi fuge printre degete (fugit irreparabile tempus, spusese deja Vergilius (8), mult înainte de apariția conștiinței istorice), noua vârstă a omului constă în faptul că și ontologia, ca să spun așa, îi scapă printre degete. În fața conștiinței noastre, lumea se trezește jefuită de propria ei existențialitate. Se ajunge la conștiința că nici ontologia nu mai este o referință solidă: și ea este in-substanțială, asemeni substanței de aer din care toate sunt făcute, precum în discursul final al lui Prospero:
„Our revels now are ended. These our actors,
As I foretold you, were all spirits, and
Are melted into air, into thin air:
And like the baseless fabric of this vision,
The cloud-capp’d tow’rs, the gorgeous palaces,
The solemn temples, the great globe itself,
Yea, all which it inherit, shall dissolve,
And, like this insubstantial pageant faded,
Leave not a rack behind. We are such stuff
As dreams are made on; and our little life
Is rounded with a sleep.“ (9)
„Da, tot ceea ce se moștenește se va dizolva și, precum acest spectacol fără substanță, nu va lăsa în urmă nicio urmă.“ Firește, în raport cu această afirmație, ultima remarcă a lui Prospero, „și mica noastră viață se împlinește cu un somn“, e o consolare care nu ne poate consola de nimic, cu nimic. Dar noi, nos moderni (cum se refereau la ei medievalii), cei care se întâmplă să fim (pentru un timp) modernii de acum, știm că trăim timpuri – metafizic vorbind – extraordinare. Poate că sunt excepționale, nu știu, dar extraordinare sigur sunt. Suntem la sfârșitul tuturor magiilor care l-au făcut posibil pe Prospero, când pare să nu mai existe nicio ontologie de referință care să mai poată juca rolul acelui „corelat obiectiv“ în care T.S. Eliot vedea temeiul obiectiv al emoției estetice (10). Prin dispariția acestui „corelat obiectiv“, suntem temeinic ancorați în separarea ontologică care anulează orice idee de ancoră ori de temei. Așa cum conștiința istorică se bazează pe separarea ireversibilă de trecut, separarea ontologică se bazează pe imposibilitatea de a mai credita ontologic orice ontologie überhaupt (ca să vorbesc precum Kant) posibilă.
1 Andrea Riccio (c. 1470 – 1532) a fost un sculptor italian, arhitect ocazional, al cărui nume real a fost Andrea Briosco, cunoscut de obicei după porecla sa care înseamnă „creț“; este cunoscut și sub numele de Il Riccio și Andrea Crispus („creț“ în latină); cunoscut în principal pentru bronzurile de mici dimensiuni, adesea obiecte practice, cum ar fi călimările de cerneală, ciocănelele de ușă sau câinii de pompieri, sculptate și decorate în mod rafinat într-un stil renascentist clasicizant (Wikipedia, s.v. „Andrea Riccio“: https://en.wikipedia.org/wiki/ Andrea_Riccio).
2 Andrea Briosco, Aristotele e Alessandro di Afrodisia, Bode Museum, Berlin (fostul Kaiser Friedrich Museum).
3 Poate o încercare de contextualizare geografică, Afrodisia fiind situată în Karía, în Asia Mică – dar știa Briosco lucrul ăsta?
4 E.g., tabloul cunoscut sub numele de Rembrandt și Saskia în scena fiului risipitor, cca 1635, sau Ospățul lui Belșațar, cca. 1635-1638; în Christuskop, pictat în anii 1640, Hristos este reprezentat în îmbrăcămintea pe care o purtau atunci evreii din cartierul său; la fel în David și Saul, cca 1651-1658, sau Întoarcerea fiului risipitor, 1663-1665. Ca și la Andrea Brisco la începutul secolului al XVI-lea, contextua lizarea este făcută orientalizând reprezentarea prin accesorii vestimentare turcești (aceștia erau orientalii la îndemână): Saul are turban etc.
5 Pierre Bourdieu, Haute couture et haute culture, Noroit, 192 (novembre 1974), pp. 193-194.
6 Numesc ontologie clasică ontologia care este solidară, este ilustrată de, și formată din, ontologia antică, ontologia medievală și ontologia primei modernități.
7 Sir Fulke Greville, Chorus Sacerdotum din the Mustapha, 1609 (care era „a closet drama“):
Oh, wearisome condition of humanity,
Born under one law, to another bound;
Vainly begot, and yet forbidden vanity,
Created sick, commanded to be sound.
8 Vergilius, Georgica, III, 284.
9 Shakespeare, The Tempest Act 4, scene 1, 148–158.
10 Când Hamlet ajunge în fine să vadă stafia tatălui său (Shakespeare, Hamlet, Actul I, Scena 10), Eliot vorbește de actualizarea corelatului obiectiv al emoției fundamentale care motivează acțiunile lui Hamlet; prin corelat obiectiv (objective correlative), Eliot înțelege acele imagini, acțiuni sau circumstanțe care suscită din partea cititorului (personajului) un răspuns emoțional: „Singura modalitate de a exprima emoția în artă constă în găsirea unui «corelat obiectiv», adică a unui set de obiecte, de situații, a unui lanț de evenimente care să reprezinte formula acelei emoții «particulare», în așa fel încât, atunci când faptele exterioare, care trebuie să se concretizeze în experiența senzorială, sunt date, emoția să poată fi imediat provocată“ (T.S. Eliot, Hamlet and His Problems, 1919; reprodus în The Sacred Wood: Essays on Poetry and Criticism, 1920).