Studiile istoriografice ale lui Ovidiu Pecican mi-au plăcut întotdeauna, pentru că, dintre istoricii noștri actuali, el are cele mai strânse legături cu literatura. Cercetarea sa cea mai recentă, Românii. Stigmat etnic, patrii imaginare, nu face deloc excepție. Nu doar că se bazează, în mare măsură pe o analiză critică a principalelor texte epice medievale românești, dar, mai mult decât atât, argumentația istorică este susținută aici de un discurs cu certe valențe narative. Analizând lunga și aprinsa dezbatere privind originea românilor – care a animat atât resursele etice, cât și imaginația multor scriitori medievali, timp de secole –, Pecican nu uită, așa cum fac majoritatea istoricilor actuali, că istoriografia este o disciplină narativă. Care nu se adresează numai celor șapte cititori ai unei reviste „academice“, ci publicului larg. Întrucât ea este, conform dictonului antic, magistra vitae și, în consecință, trebuie să răspundă unor întrebări actuale ale societății. Prin urmare, trebuie scrisă, pe cât posibil, cu talent și cu știința de a pune ideile în pagină, cu atât mai mult, cu cât, odată depășită istoria evenimențială, dezbaterea se poartă în jurul unor seci documente de amănunt, nu a războaielor și a marilor personalități. Românii. Stigmat etnic, patrii imaginare, subintitulată O căutare istorică, este, așadar, o cercetare care-și conține povestea. Care este, într-un anume sens, însăși povestea devenirii lui Ovidiu Pecican ca istoric. Căci problematica deslușirii originii românilor, așa cum apare ea în sursele medievale românești și europene, a constituit începutul carierei de istoriograf a autorului și, totodată, i-a furnizat acestuia, pe lângă cunoștințe, și o metodă proprie de cercetare. Una care îl individualizează atât în raport cu direcțiile tradiționale din istoriografia noastră actuală, cât și cu cele deconstructiviste și „demitizante“. Cercetarea marelui „divan“ intelectual consacrat originii românilor, desfășurat în scris pe parcursul a mai multe secole – la care participă cărturari și copiști, prelați și nobili, martori oculari și colportori îndepărtați de informații – înseamnă, astfel, o suită de operații de dezambiguizare. Care, în pofida spațiului pe care l-a ocupat problema, în istoriografia noastră modernă (de la pașoptiști încoace), nu s-a făcut până acum. Este vorba de trei pași fundamentali: 1) identificarea tuturor izvoarelor istorice medievale care au alimentat discuția despre originea românilor, 2) stabilirea, pe baza lor, a cronologiei argumentelor, și, nu în ultimul rând, 3) explicitarea contextelor care au generat respectivele documente și/ sau argumente. Toate acestea, în interiorul unei narațiuni despre felul în care s-a născut, în conștiința autorului, interesul pentru această temă, cum s-au produs acumularea de informații și, ulterior, decantările calitative.
Prin această introducere, vorba lui Eco, a lectorului în fabulă, Ovidiu Pecican întoarce cu fața înspre noi stufoasa și, în fond, plicticoasa hermeneutică a documentelor medievale și o transformă într-un dialog cu epoca noastră. Un dialog despre ce suntem și, în subsidiar, despre ce vrem (sau nu) să devenim. Căci istoricul clujean – deși are cultul muncii în arhivă, pe texte latinești sau scrise cu chirilice, asemeni cercetătorilor de odinioară – nu operează cu o definiție unilaterală a identității. El știe că identitatea (etnică, în acest caz) este o rezultantă a unui complex de cel puțin trei factori: ce suntem în mod obiectiv, ce ne-am dorit și ne dorim să fim și, nu în ultimul rând, cum ne văd cei din jur. Elucidarea, pe bază de surse primare, a celui dintâi factor este importantă, însă nu încheie – spre mirarea spiritelor simple – dezbaterea. De unde necesitatea stabilirii cronologiei și a dezambiguizării contextelor. Românii. Stigmat etnic, patrii imaginare are, în acest sens, mai multe merite, care o plasează pe raftul de sus al cercetărilor istoriografice românești din ultimele trei decenii. Și, totodată, o recomandă, ca sursă, istoriei noastre literare. În primul rând, este o carte lipsită de prejudecăți și de stereotipuri. Deși abordează o chestiune, în fond, foarte sensibilă, cercetarea lui Ovidiu Pecican nu se împiedică de tabu-uri. Principiul audiatur et altera pars este aplicat nu din deferență deontologică, ci pentru a elucida motivele pentru care diverși scriptori medievali (nu numai maghiari sau în serviciul regilor Ungariei) au făcut afirmații bizare privind originea românilor și prezența lor în arealul carpatic. Pecican nu se rezumă la sursele recunoscute de Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir și alți cărturari din Evul de Mijloc, ci, mergând pe urmele unor aserțiuni incluse în text de interpolatorii ulteriori ai cronicii lui Ureche – între care Simeon Dascălul este cel mai cunoscut –, identifică posibilele izvoare ale acestora și le supune unui examen critic amănunțit: când, cine și de ce le-a scris. Ceea ce alți istorici, în frunte cu marele Nicolae Iorga, au făcut cu mult parapon, dar numai pe deasupra sau deloc. În al doilea rând, este vorba de cordialitate și deschidere. Ceea ce face ca textul să fie nu numai agreabil cititorului neprofesionist, ci acceptabil și celor care încă împărtășesc opinia că românii au o origine obscură și, în consecință, o identitate incertă. Istoricul nu are încrâncenări, ci numai curiozitate. Ovidiu Pecican ajunge, pe această cale, la o concluzie irefutabilă: dincolo de fantezia unor scriptori medievali (care, vorba cronicarului, băsneau de dragul ficțiunii), contestarea originii românilor și, mai ales, a continuității lor în spațiul carpatic are legătură directă cu disputa pentru teritoriu. Ea este mai veche decât iluminismul și decât teoriile lui Sulzer, Eder și Rösler și nu are, la origini, legătură cu ideea statului național. Acești pseudo-savanți din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea nu au făcut decât să reia teorii mai vechi, de sorginte medievală, în noul context ideologic al „Europei națiunilor“. Teorii legate, cum spuneam, de teritoriu și de pătrunderea statului ungar în arcul carpatic. Sunt episoade delicate, pe care Pecican le elucidează cu ajutorul arhivei și apelului la documente, într-un spirit al cordialității academice complet diferit de istoriografia „de atitudine“ iorghistă sau de lozincile celei ceaușiste. Însă dovezile aduse de profesorul clujean sunt incontes tabile. În fine, aș semnala faptul că Ovidiu Pecican adoptă o linie de mijloc, între perspectiva istoriei tradiționale (obsedate de găsirea unui „adevăr unic“) și cea a „jocului cu istoria“ (pen tru care problematica adevărului e cu totul neînsemnată). Jocul ipo – tezelor, perspectivele contra factuale și demontarea prejudecăților romantice nu sfârșesc, însă, la el, în aporie. Ci într-o hermeneutică flexibilă și larg-comprehensivă, care nu proiectează asupra trecutului perspectiva prezentului. Ci se ali mentează – pentru dezam – biguizarea contextelor – tocmai din distanța critică (termenul îi aparține medievis tului canadian Paul Zumthor) dintre noi și autorii scrierilor analizate.
Astfel că Pecican reconstituie o adevărată „bibliotecă transilvană“ a scrierilor despre ro mâni, care spune multe și despre ce am fost, dar mai ales despre felul în care ne văd alții. Acesta din urmă nu constituie, pentru istoric, niciun complex, niciun imbold la invective, căci cercetătorul de azi nu face ideologie, ci narează o poveste formativă și instructivă despre cum s-a format identitatea românească. Aș spune că și în privința teoriilor privind formarea națiunilor moderne, autorul se plasează la mijloc, între istoricii care cred că acestea sunt un dat obiectiv al evoluției istorice și cei care cred, dimpotrivă, că națiunile au fost „construite“ exclusiv de elite, prin intermediul ideologiei și al revoluției. Ovidiu Pecican favorizează, mai degrabă, convergența între datul evoluției și acțiunea formativă a culturii, al cărei rezultat a fost (și) națiunea română. Evident, ca orice istoric adevărat, autorul are acces direct numai la perspectiva aulică. Documentele și scrierile literare consemnează un punct de vedere care este al unei elite infime demografic, ceea ce face ca și cercetarea de față să abordeze – dintre componentele identității românești – mai ales pe ultimele două: ceea ce ne-am dorit să fim, respectiv, cum ne-au văzut ceilalți. Ceea ce suntem în mod organic nu este de aflat în arhive sau „ștergând colbul de pe cronici“, ci, după cum a arătat Nicolae Manolescu în comentariul său pe marginea cărții (vezi România literară, nr. 10, p. 3), în limba română. Românii. Stigmat etnic, patrii imaginare trebuie așezată lângă cartea lui Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalți, fals tratat de imagologie (1999), într-o serie încă restrânsă de cărți inteligente și documentate despre identitatea noastră, în cadru regional și european. Și discursul lui Ovidiu Pecican, savuros și expresiv, instruit și instruind, în același timp, mi l-a readus în minte pe cel al regretatului medievist citat.