Născut cu șapte decenii în urmă la Botoșani (dacă nu în satul Coșula), Gellu Dorian s-a așezat temeinic în orașul nașterii lui Mihai Eminescu, sortit parcă să întrețină vie memoria poetului național prin inițiative culturale de amploare. A debutat, firește, ca poet, dar într-un Caiet al debutanților din 1974, conform metodei volumelor colective impuse de cenzură în regimul totalitar. După publicarea volumului individual Esopia din 1982 (și altul, în colaborare cu Emil Iordache) se răzlețește însă de congenerii optzeciști care predomină în deceniul al nouălea. Reapare în circuitul editorial în deceniul următor cu volumul Elegiile după Rilke (1993), semnat, de această dată, cu pseudonimul care îl consacră în literatura contemporană. În anii următori, adept inspirat al polivalenței creatoare, Gellu Dorian își demonstrează talentul în dramaturgie, eseistică și, mai cu seamă, în proză. Antologiile de autor Eranos (2003) și Cartea tăcută (2004) încheie convențional ciclul de creație exclusiv poetică. Mai sunt de remarcat volumele Cartea singurătăților din 2012 și Șaizeci de pahare la o masă din 2013, în anii în care autorul înclină balanța creației către roman.
În volumul recent, La locul meu, poetul reunește poemele publicate în reviste în acești ani; unul dintre ele fiind datat: Triptic, 2019. Proiectată cu simțul unității tematice, culegerea este alcătuită din trei secvențe omogene, deși fără titluri. Fiecare capitol are, totuși, o configurație semnificativă aparte, sugerată prin poemele introductive: Abis, Literatura și RMN. În prima parte, mai amplă, pregnantă este raportarea ființei efemere la dimensiunea cosmică prin ochii singurătății („În fiecare secundă, în fiecare zi când/ sunt singur, și vreau să fiu singur,/ privesc o pată cenușie pe un cer ascuns în ochii mei „) și ai înstrăinării („Știu, sunt tot mai tăcut și nu mai vorbește nimeni/ atât de clar până mai ieri/…/Numai aici în cer e liniște/ și nu e nimeni“). Ființa poetică căutându-și poziția ideală în universul uman – precum în poemul titular – resimte intens „izgonirea din lume“ ca dramă a regresului pe calea vieții spre moarte („Mergem înainte,/ dar înainte e capătul și la capăt nu ne mai așteaptă nimeni,/ atunci să ne întoarcem,/ oricum am merge, tot înainte spre înapoi mergem“) și a pierderii credinței („erodând privirea lui Dumnezeu, ca pe un fir de teleferic“). Viziunea poetică este impregnată de tragism, implicit în poemele de dragoste ratată: Ea este chiar dragostea, Iubirea sau O elegie. În partea a II-a, registrul pesimist al confesiunii lirice este pigmentat cu enunțuri meta-poetice. Ilustrativ este poemul cu inflexiuni ironice Poezia de azi: „Poezia nu se mai scrie,/ Poezia nu se mai scrie pe sine,/ Poezia nu se mai scrie pe sine din sine/…/ Poezia nu mai are poet/ Poezia este orfană/ Poezia nu se mai scrie/ Și deci dacă nu se mai scrie, nici nu se mai citește/ Și așa cum iese în noua ei haină virtuală/ Ea se urlă/ se sacadează/ se raperește…“. Prin referință cosmică, condiția poetului este receptată din perspectivă morală („cerul înstelat deasupra/ legea morală în mine“), nutrind credința „izbăvirii prin poezie“, dincolo de păcatul originar. Poemele din partea finală a volumului sunt marcate de perspectiva ludic-ironică asupra universului maladiv. De la pandemia concretă din ultimii ani („iar sub măști cerul gurii tale tună și fulgeră:/ eu nu mai ies azi din casă/ covid e-napoi și-nainte“) până la boala universală conducând spre moarte: „Peste tot e un spital populat cu oameni sănătoși/ cei bolnavi stau în paturile lor/…/și astfel ieșim din spital și intrăm în spital,/ casă nu mai avem,/ doar izolatoarele din care iese fum alb/ și se aud voci:// avem viață, gata, avem viață,/ putem muri fericiți!“
Fără să evite cu totul tendința (auto)biografică cultivată de poeții optzeciști, Gellu Dorian apare mai discret confesiv în actualul grupaj. Amintirile sunt îndeobște filtrate prin trăirile interioare din prezent care generează starea poetică. El refuză confesiunea directă, transferând datele memoriei într-un gen de jurnal intim aproape impersonal. Reușește astfel să-și atenueze cu luciditate nostalgia și, în genere, sentimentalismul elegiac nutrit din ținutul părintesc, unde a fost înregistrat, probabil, la naștere cu numele real, Gheorghe Borfotină. Precum în poemul anti-elegiac cu sens cognitiv O mică elegie de la Coșula: „Nu mai aștept pe nimeni, cine va veni/ îl va găsi în locul meu pe celălalt,/ o fereastră deschisă prin care intră și iese vântul/ fără să fie întrebat, cine va veni/ va aștepta același lucru, vântul/ îi va închide ferestrele, masa la care nu va sta/ va fi plină de păsări,/ iar cerul va fi pentru ultima oară/ împăturit și așezat plin de cute/ în dulapul în care va dormi liniștit până când/ Dumnezeu îl va așterne din nou pe lume.“ Din recuzita postmoderniștilor este preluată, totuși, tehnica poetică a intertextualității.
În discursul liric al lui Gellu Dorian este determinant, prin prisma originalității, principiul poetic al confruntării inegale dintre visul creator și realul ostil al alienării, cum enunță în Stăpânirea de sine: „Doar în vis sunt sigur că exist cu adevărat,/ de cum mă trezesc nu-mi mai aparțin, alte/ ființe fug prin mine și din mine“. Poetul devine negativist și polemic, cu accente satirico-sarcastice, în fața faptului cotidian absurd care susține prioritatea realității crude în raport cu imaginarul artistic: „pot ieși din imaginație/ dar nu și din realitate,/ așa cum dacă fug din lume,/ în ce lume fug,/ îmi pot imagina realitatea,/ așa cum realitatea poate fi imaginația mea/ despre imaginație,/ tot ce-am trăit până acum a fost imaginația/ din care am alungat realitatea/ ca pe ceva inutil/de care toată lumea se agață/ și crede că acolo e locul ei, iar/ când dispare/ dispare definitiv“. Nu știu de ce a preferat autorul să publice acest volum definitoriu la o editură de nișă, de curând înființată, și localizată în satul Băbana (în vila editorului, probabil) de la marginea Piteștiului.