Poeme de Nichita Danilov

Deschid

Deschid și închid la loc

în fiecare clipă în mine mereu o altă ușă.

Încerc să pătrund dinafară înlăuntru

și dinlăuntru să ies în afară,

dar, din pricina spaimei,

nu îndrăznesc să fac nici un pas,

nici înlăuntru, nici în afara mea.

Rămân mereu pe loc,

deși mă mișc în stânga

și-n dreapta, înainte și înapoi,

în zig-zag și în cerc. Privesc cum

universul din jurul meu încremenește odată cu mine,

lângă ușa mea, în timp ce din mine

se revarsă mereu alte și alte universuri:

ființe pline de ochi, dar fără văz,

fără auz, fără pipăit și fără miros,

care stau înlăuntrul meu

și desfac încet-încetișor

cu degetele lor pe jumătate adormite

gratiile în spatele cărora

stau ascunse măștile tuturor chipurilor

din univers. Privindu-le,

încerc să strig, dar strigătul meu

nu se dezlipește de pe buzele mele

pecetluite cu țărână, peste care

cineva aruncă, iată, umede flăcări de ceară.

 

Din tălpi și până-n creștet

Curg sudorile de pe trupul tău, mamă.

Curg și cărnurile, curg și piele

amestecate cu cenușă și praf de pulbere.

Ești asemenea unei cascade de lavă, mamă,

în care s-au adunat toată durerea, toată tristețea și tot

plânsul lumii.

Pântecul tău e ca un vulcan

în care fierb metale grele

iar sânii tăi sunt asemenea unor munți de diamant

în care s-au cristalizat toate lacrimile

pruncilor născuți și nenăscuți

pe care-i le-ai legănat în brațe.

Gura ta și buzele tale, mamă, sunt ca iarba,

sunt ca foșnetul vântului de amiază.

Și ochii tău adânciți în cer

sunt două peșteri peșteri oarbe

în care se adună în timpul zilei mii de lilieci,

luându-și zborul în toiul nopții

pentru a se agăța de stele.

Și brațele tale, mamă, sunt asemenea râurilor

în care înoată mii de fluturi și de pești,

iar picioarele sunt ca doi mari stâlpi de bazalt

ce sprijină pe genunchii lor cerul…

Curg sudorile morții de pe tine, mamă,

și curg și pieile, și cărnurile

în timp ce încerc să-ți dai duhul

și să te lepezi de bucățele nevăzute de materie

ce te-au năpădit din tălpi și până-n creștet.

 

Întoarce

Întoarce, Doamne, toate cuvintele

cufundate în negru somn

din nou cu fața spre mine,

ca să le pot desluși înțelesurile și subînțelesurile

ascunse departe de noi în lumina ta

și să pot înțelege tot ce e de neînțeles.

Întoarce și toate privirile

ochilor mei ce nu pot vedea

nimic din ceea ce se află dincolo de beznă

ca să pot înțelege tristețea grea

ce plutește ca o ceață surdă peste lucruri.

Întoarce și pașii celor care au plecat demult din lumea

văzută,

rătăcind acum, cu ochii larg deschiși,

prin cea nevăzută, ca să mă pot călăuzi

după urmele lor atunci când voi pleca

pe drumul cel fără de întoarcere.

Întoarce și clipele acestui veac,

dar și cele a veacului ce va să vină.

Și întoarce-mă și pe mine, rătăcitorul,

spre mine, rătăcitul, și dă-mi puterea

să regăsesc drumul ce duce de la mine la tine

și înapoi.

 

Dimineață

Atunci când a căzut de pe turla bisericii

fiindcă-i lunecase piciorul pe scara umedă de rouă

și nu a găsit în aer nici un punct de sprijin

bătrânul Mihailo, tâmplarul cu mâini de aur

și gâtlej de alamă al satului,

un meșter bun la toate,

a căzut mult timp plutind

într-un gol mult mai ușor

decât cel care-l avea pe suflet,

dar nu și-a frânt nici gâtul, nici spinarea,

ci doar tălpile i s-au lățit luând forma unor aripi,

dar, din pricina căzăturii, de spaimă,

gâtlejul i s-a uscat atât de tare

încât a trebuit să-l ungă cu vaselină,

dar nici asta nu l-a ajutat prea mult,

astfel încât a trebuit să-l înlocuiască,

cu unul de berbec,

dar lui Mihailo nu i-a plăcut

behăitul pe care-l scotea acum laringele său,

și l-a înlocuit cu un laringe

confecționat dintr-o trâmbiță de alamă găsită în pod,

astfel că acum când râdea Mihailo,

suit din nou pe turla bisericii,

din gâtlejul lui ieșeau sunete

atât de înălțătoare încât toate broaștele din baltă,

toți cocostârcii, toate lișițele

și toate orătăniile satului

se trezeau din amorțire,

ieșind din păpuriș și din curți,

venind în șir unele după altele

și luând poziție de drepți la picioarele lui.

 

Tristețe blândă

L-am întrebat pe Domnul: cum îți simțeai

picioarele când ai călcat pe valuri?

Nu am simțit nimic, căci picioarele mele

erau chiar valurile, mi-a răspuns cu tristețe Domnul.

Dar când te-ai înălțat în văzduh,

cum ți-ai simțit umerii și trupul?

Nu am simțit nimic, căci umerii și trupul meu erau

văzduhul,

mi-a răspuns cu blândețe Domnul.

Dar ce ai simțit când ai înviat din morți?

Nu am simțit nimic, căci trupul meu e sufletul

ce nu cunoaște moarte, mi-a răspuns blând Domnul.

 

Mantia de rege

Când se crăpa de ziuă

și privighetorile își înălțau cântecul

privind cu un ochi întors spre cer,

preafericitul Ambrosie,

nebunul întru Domnul al satului,

își lua din iesle coroana de spini

și mantia de rege, apoi

ieșind pe ușa grajdului,

se îndrepta șchiopătând pe cărare

până la iazul săpat în spatele

casei sale părintești căzute în paragină,

și odată ajuns acolo,

își punea mantia pe trupul gol

și coroana pe fruntea mânjită cu țărână,

apoi se scufunda de trei ori,

în apa verzuie a iazului,

până toate algele, toți nuferii,

și toată mătasea broaștei

crescute noaptea se adunau

pe umerii și marginea mantiei lui,

atunci îmbătat de cântecul privighetorilor

ce se auzea dinlăuntrul său,

înconjura mai întâi de trei ori iazul,

apoi o pornea mergând încet, melancolic,

pe ulițele prăfuite ale satului,

însoțit îndeaproape de cârduri de rațe,

și de o mulțime de broaște, dar și de șopârle, și de

pești,

care-l urmau până la poarta căzută

într-o rână a casei sale părintești,

apoi o porneau orăcăind spre iaz înapoi.

Când vrei să definești nedefinitul

Când vrei să definești nedefinitul

trebuie să-ți lași corpul să respire prin toți porii,

tocmai ca bezna dinlăuntru să iasă în afară

și bezna de afară să pătrundă înăuntru.

Când vrei să definești nedefinitul

trebuie să te lepezi de tot ce e al tău

și să levitezi deasupra ta deposedat de toate lucrurile,

de tot ce te tulbura și te animă.

Când vrei să definești nedefinitul

trebuie să înveți să te lepezi

de lanțurile nevăzute ce te leagă de țărână

și să te ridici deasupra ta

plutind undeva departe în gol

unde nu există nici urmă de sentiment sau rațiune.

Când vrei să definești nedefinitul

trebuie să înveți să devii eter,

și să aștepți ca eterul tău să se umple

de lotuși negri de lumină