Deschid
Deschid și închid la loc
în fiecare clipă în mine mereu o altă ușă.
Încerc să pătrund dinafară înlăuntru
și dinlăuntru să ies în afară,
dar, din pricina spaimei,
nu îndrăznesc să fac nici un pas,
nici înlăuntru, nici în afara mea.
Rămân mereu pe loc,
deși mă mișc în stânga
și-n dreapta, înainte și înapoi,
în zig-zag și în cerc. Privesc cum
universul din jurul meu încremenește odată cu mine,
lângă ușa mea, în timp ce din mine
se revarsă mereu alte și alte universuri:
ființe pline de ochi, dar fără văz,
fără auz, fără pipăit și fără miros,
care stau înlăuntrul meu
și desfac încet-încetișor
cu degetele lor pe jumătate adormite
gratiile în spatele cărora
stau ascunse măștile tuturor chipurilor
din univers. Privindu-le,
încerc să strig, dar strigătul meu
nu se dezlipește de pe buzele mele
pecetluite cu țărână, peste care
cineva aruncă, iată, umede flăcări de ceară.
Din tălpi și până-n creștet
Curg sudorile de pe trupul tău, mamă.
Curg și cărnurile, curg și piele
amestecate cu cenușă și praf de pulbere.
Ești asemenea unei cascade de lavă, mamă,
în care s-au adunat toată durerea, toată tristețea și tot
plânsul lumii.
Pântecul tău e ca un vulcan
în care fierb metale grele
iar sânii tăi sunt asemenea unor munți de diamant
în care s-au cristalizat toate lacrimile
pruncilor născuți și nenăscuți
pe care-i le-ai legănat în brațe.
Gura ta și buzele tale, mamă, sunt ca iarba,
sunt ca foșnetul vântului de amiază.
Și ochii tău adânciți în cer
sunt două peșteri peșteri oarbe
în care se adună în timpul zilei mii de lilieci,
luându-și zborul în toiul nopții
pentru a se agăța de stele.
Și brațele tale, mamă, sunt asemenea râurilor
în care înoată mii de fluturi și de pești,
iar picioarele sunt ca doi mari stâlpi de bazalt
ce sprijină pe genunchii lor cerul…
Curg sudorile morții de pe tine, mamă,
și curg și pieile, și cărnurile
în timp ce încerc să-ți dai duhul
și să te lepezi de bucățele nevăzute de materie
ce te-au năpădit din tălpi și până-n creștet.
Întoarce
Întoarce, Doamne, toate cuvintele
cufundate în negru somn
din nou cu fața spre mine,
ca să le pot desluși înțelesurile și subînțelesurile
ascunse departe de noi în lumina ta
și să pot înțelege tot ce e de neînțeles.
Întoarce și toate privirile
ochilor mei ce nu pot vedea
nimic din ceea ce se află dincolo de beznă
ca să pot înțelege tristețea grea
ce plutește ca o ceață surdă peste lucruri.
Întoarce și pașii celor care au plecat demult din lumea
văzută,
rătăcind acum, cu ochii larg deschiși,
prin cea nevăzută, ca să mă pot călăuzi
după urmele lor atunci când voi pleca
pe drumul cel fără de întoarcere.
Întoarce și clipele acestui veac,
dar și cele a veacului ce va să vină.
Și întoarce-mă și pe mine, rătăcitorul,
spre mine, rătăcitul, și dă-mi puterea
să regăsesc drumul ce duce de la mine la tine
și înapoi.
Dimineață
Atunci când a căzut de pe turla bisericii
fiindcă-i lunecase piciorul pe scara umedă de rouă
și nu a găsit în aer nici un punct de sprijin
bătrânul Mihailo, tâmplarul cu mâini de aur
și gâtlej de alamă al satului,
un meșter bun la toate,
a căzut mult timp plutind
într-un gol mult mai ușor
decât cel care-l avea pe suflet,
dar nu și-a frânt nici gâtul, nici spinarea,
ci doar tălpile i s-au lățit luând forma unor aripi,
dar, din pricina căzăturii, de spaimă,
gâtlejul i s-a uscat atât de tare
încât a trebuit să-l ungă cu vaselină,
dar nici asta nu l-a ajutat prea mult,
astfel încât a trebuit să-l înlocuiască,
cu unul de berbec,
dar lui Mihailo nu i-a plăcut
behăitul pe care-l scotea acum laringele său,
și l-a înlocuit cu un laringe
confecționat dintr-o trâmbiță de alamă găsită în pod,
astfel că acum când râdea Mihailo,
suit din nou pe turla bisericii,
din gâtlejul lui ieșeau sunete
atât de înălțătoare încât toate broaștele din baltă,
toți cocostârcii, toate lișițele
și toate orătăniile satului
se trezeau din amorțire,
ieșind din păpuriș și din curți,
venind în șir unele după altele
și luând poziție de drepți la picioarele lui.
Tristețe blândă
L-am întrebat pe Domnul: cum îți simțeai
picioarele când ai călcat pe valuri?
Nu am simțit nimic, căci picioarele mele
erau chiar valurile, mi-a răspuns cu tristețe Domnul.
Dar când te-ai înălțat în văzduh,
cum ți-ai simțit umerii și trupul?
Nu am simțit nimic, căci umerii și trupul meu erau
văzduhul,
mi-a răspuns cu blândețe Domnul.
Dar ce ai simțit când ai înviat din morți?
Nu am simțit nimic, căci trupul meu e sufletul
ce nu cunoaște moarte, mi-a răspuns blând Domnul.
Mantia de rege
Când se crăpa de ziuă
și privighetorile își înălțau cântecul
privind cu un ochi întors spre cer,
preafericitul Ambrosie,
nebunul întru Domnul al satului,
își lua din iesle coroana de spini
și mantia de rege, apoi
ieșind pe ușa grajdului,
se îndrepta șchiopătând pe cărare
până la iazul săpat în spatele
casei sale părintești căzute în paragină,
și odată ajuns acolo,
își punea mantia pe trupul gol
și coroana pe fruntea mânjită cu țărână,
apoi se scufunda de trei ori,
în apa verzuie a iazului,
până toate algele, toți nuferii,
și toată mătasea broaștei
crescute noaptea se adunau
pe umerii și marginea mantiei lui,
atunci îmbătat de cântecul privighetorilor
ce se auzea dinlăuntrul său,
înconjura mai întâi de trei ori iazul,
apoi o pornea mergând încet, melancolic,
pe ulițele prăfuite ale satului,
însoțit îndeaproape de cârduri de rațe,
și de o mulțime de broaște, dar și de șopârle, și de
pești,
care-l urmau până la poarta căzută
într-o rână a casei sale părintești,
apoi o porneau orăcăind spre iaz înapoi.
Când vrei să definești nedefinitul
Când vrei să definești nedefinitul
trebuie să-ți lași corpul să respire prin toți porii,
tocmai ca bezna dinlăuntru să iasă în afară
și bezna de afară să pătrundă înăuntru.
Când vrei să definești nedefinitul
trebuie să te lepezi de tot ce e al tău
și să levitezi deasupra ta deposedat de toate lucrurile,
de tot ce te tulbura și te animă.
Când vrei să definești nedefinitul
trebuie să înveți să te lepezi
de lanțurile nevăzute ce te leagă de țărână
și să te ridici deasupra ta
plutind undeva departe în gol
unde nu există nici urmă de sentiment sau rațiune.
Când vrei să definești nedefinitul
trebuie să înveți să devii eter,
și să aștepți ca eterul tău să se umple
de lotuși negri de lumină