Michael Ignatieff este scriitor, istoric și fost politician. A predat la Cambridge, Oxford, Harvard și University of Toronto, iar în prezent este profesor la Central European University din Viena. Cărțile lui au fost traduse în 12 limbi; printre ele se numără Blood and Belonging, Isaiah Berlin: A Life, A Need of Strangers, The Russian Album și The Ordinary Virtues. Romanul său Scar Tissue a fost finalist la Booker Prize. M. Ignatieff e, de asemenea, autorul unei cărți plină de înțelepciune și de sensibilitate: Despre consolare. Cum să-ți găsești alinarea în vremuri întunecate, publicată la Editura Trei. Tema consolării este în centrul acestui dialog.
Cristian Pă trășconiu: Ce este consolarea? Este un concept ușor de definit – mai ales în ziua de azi?
Michael Ignatieff: Termenul provine din latină, consolar – și înseamnă „a găsi alinare împreună cu o altă ființă umană“, așadar definește automat o relație socială între o persoană care suferă o pierdere sau care are o amărăciune ori îi lipsește cineva și o altă persoană care încearcă s-o facă să se simtă mai bine. Aș face o distincție între alinare și consolare. Ca să vă alin, e suficient să vă ofer o ceașcă de cafea bună și un biscuit, dar, ca să vă consolez, trebuie să vă spun ceva ca să dau o nouă însemnătate suferinței prin care treceți, trebuie să găsim împreună înțelesuri, pentru ca suferința să poată fi suportată, așa încât, eu cred că are strânsă legătură cu ideea de speranță. La consolare recurgem atunci când încercăm să găsim speranța după o experiență de pierdere dureroasă.
Principalele instituții tradiționale ale consolării și-au pierdut semnificativ influența. S-a redus și nevoia oamenilor de consolare sau, dim potrivă, aceasta este și mai intensă?
Nu cunosc situația din România, dar, în alte țări, bisericile se golesc, și sinagogile sunt mai puțin frecventate. Nu știu despre lăcașurile de cult musulmane, însă bănuiesc că și acolo merg mai puțini oameni decât înainte, astfel că locurile oficiale în care s-a înfăptuit consolarea de-a lungul istoriei – instituțiile religioase – au o tot mai redusă influență față de trecut, în timp ce nevoia de consolare a oamenilor crește, parțial, pentru că, în ciuda evoluției uimitoare a calității vieții (mulți trăiesc mai mult decât părinții și bunicii lor; mor prematur mai puțini oameni), tot avem nevoie de consolare atunci când vin boala și moartea. Tot ne trebuie consolare când pierdem sau ratăm ceva. Eseul meu despre consolare își propune să le ofere niște resurse acelora care au nevoie de consolare; unele sunt de natură religioasă, altele sunt laice. Cred că, la ora actuală, avem nevoie atât de disperată de consolare, încât, chiar dacă nu credem în consolarea religioasă, tot revenim la cărțile de căpătâi; de aceea am și scris un capitol despre Psalmi, un alt capitol despre Epistolele Sfântului Pavel, de aceea le-aș recomanda tuturor să citească din Sfântul Augustin. Întrebarea nu este dacă crezi în viața de apoi fiind creștin sau evreu, contează dacă crezi, iar aceste tradiții încă au puterea de a ne oferi experiență prin cuvintele lor. Ne oferă o semnificație uimitor de simplă, anume că nu suntem singuri. Este ideea pe care am extras-o eu din toate limbajele religioase – înțelegerea lor profundă a suferinței, a alienării și a fricii umane. De fiecare dată când citim limbajul marilor religii, înțelegem că ni se adresează fiecăruia direct. Acest fapt în sine oferă consolare.
Sunt vremurile tulburi de acum mai întunecate ca altele? Ce am pierdut, de fapt? Ce înțelesuri ale suferinței s-au pierdut?
În cadru religios, se considera că ești blestemat dacă ai pierdut un copil. Medicina a progresat mult din secolul al XX-lea, lucrurile s-au schimbat.
Ideea fundamentală pe care vreau să o subliniez este că istoria are o semnificație. Dacă erai marxist (erau mulți marxiști și în România, au existat și în tradiția europeană timp de vreo 150 de ani), oricât de dificilă și de întunecată era lupta cu forțele capitalismului în acțiune, marxismul promisese, cu argumente științifice, că va veni un moment când revoluția va rupe mrejele suferinței, iar proletariatul va conduce omenirea către un viitor mai luminos. Era un mit care aducea extrem de multă consolare. Dacă erai marxist după 1989, aveai la îndemână un mit cu rol de consolare deosebit de puternic, ca să-l citez pe Fukuyama, anume că povestea aceasta se terminase. Îndelungata strădanie și suferința României luaseră sfârșit, deoarece găsiserăți, în sfârșit, forma democrației liberale asociate cu piața capitalistă. Acesta este, de departe, cel mai bun mod de a organiza o societate, astfel că acum, că ați ajuns în acel stadiu, dvs., românii, nu trebuie decât să-l puneți în aplicare. De-acum știm toți că: a) istoria nu se sfârșește niciodată, b) nu există niciun viitor luminos în care proletariatul se eliberează pentru totdeauna și că trăim criticând dimineața și obținând informații după-amiaza și bucurându-ne de viață seara. Aceste mitologii istorice care ne consolau înainte atunci când se produceau brusc tragedii nu mai sunt utile în zilele noastre, pentru că se întâmplă tot timpul tragedii brusc și există un război la granița României, astfel că înțelegem lucrurile retrospectiv, doar că nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru când s-ar întâmpla cu adevărat. Singurele consolări pe care le avem sunt exemplele de curaj și de vitejie umană din jurul nostru. Ucrainenii nu vor să ajungă eroi, este o îngrozitoare luptă sângeroasă, dar iată că, tocmai la granițele dvs., oamenii sunt gata să lupte și să-și dea viața pentru a fi un popor liber, lucru care nu aduce consolare, deoarece nu știm cum se va sfârși totul, însă este un adevărat model de inspirație, cel puțin pentru mine.
Care ar fi instrumentele cele mai importante ale consolării?
În eseul meu sunt propuse câteva la care nu recurgem, de obicei, printre care, poate cu un rol privilegiat, trecutul. Ne temem de viitor. Suntem nesiguri în privința viitorului. Mulți dintre noi nici măcar nu-și fac speranțe legate de viitor, în parte din cauza războiului, agresiunii din partea puterilor imperiale etc. Ce încerc să spun este că, bizar, locul în care trebuie să căutăm speranța este în trecut. Locul unde trebuie să mergi ca să-ți reaprinzi speranța este trecutul, cu oameni necunoscuți de mulți, așa cum am scris și în carte, precum Boethius, care a scris o carte minunată în anul 524, Consolarea filosofiei. A fost executat de un rege barbar în același an. Dacă un om poate găsi consolare în timp ce așteaptă să fie executat, putem și noi. Una dintre metodele la îndemâna noastră este biblioteca. Este foarte important să nu uităm niciodată că alți oameni au trecut prin întâmplări mult mai crâncene decât noi – acesta este un fapt. Celălalt aspect esențial legat de consolare, pe care îl cunosc toți de fiecare dată când merg la o înmormântare – este vorba despre ceilalți oameni și despre, în sine, ritualul înmormântării. Am fost la o astfel de ceremonie de curând într-o suburbie a Londrei și a fost ceva diferit față de toate la care asistasem până atunci. În loc să pună persoana în coșciug, au așezat-o într-un coș împletit și, în loc s-o coboare la 6 picioare (1,83 metri) sub pământ, au lăsat-o la 4 picioare (1,22 metri), fără piatră funerară, într-un parc natural, astfel că trupul și coșul împletit se vor dezintegra și se vor întoarce la natură, potrivit Bibliei. Toată procesiunea s-a deplasat de la biserică spre cimitir, însă majoritatea nu ne cunoșteam. Eu știam doar câteva persoane (cel decedat ne fusese prieten), dar faptul că eram împreună, că purtam toți negru, că stăteam în jurul gropii și că ne uitam cum trupul se întoarce în țărână, faptul că apoi am mers la un pub și am închinat în memoria lui – totul a fost de natură să ne aducă consolare. Ritualurile sunt foarte vechi și avem mare nevoie de ele. Oamenii moderni cred uneori că nu ne trebuie toate aceste ritualuri. Nu sunt de acord cu ei – avem mare nevoie de ele! Când mi-au murit părinții, am avut nevoie de acele ritualuri și să fiu împreună cu alți oameni, deoarece așa ne consolăm unii pe ceilalți. Mergeți la bibliotecă și fiți împreună cu alți oameni!
Cu un ochi la cărți, către bibliotecă, și cu unul privind către viața reală. Pentru a fi consolați avem nevoie de religie sau este suficient să ne asumăm limbajul religios? Pun aici în joc o nuanță importantă…
Da. Noi suntem moștenitorii tradițiilor religioase și, în același timp, ai revoltei împotriva tradițiilor religioase, cea mai vizibilă revoltă împotriva consolării pe cale religioasă fiind marxismul. Liberalismul este o doctrină laică și nu oferă nicio consolare în sine. Dumneavoastră, în România, cunoașteți poezia lui Dylan Thomas, cel care a scris celebrul vers „Să nu pășești smerit spre noaptea mare, Ridică-te-mpotriva luminii care moare.“ Moștenim atât tradițiile religioase, care ne consolează, cât și tradițiile care ne spun să nu cădem în capcana consolării religioase, care este simplă amăgire, așadar fiecare individ din zilele noastre trebuie să aleagă pe cont propriu dintre cele două tradiții. Unii oameni care mi-au citi cartea afirmă: „Nu vreau să am nimic de-a face cu asta. Niciuna din aceste forme de consolare nu înseamnă nimic pentru mine. Nu cred că vreo credință religioasă are vreun sens, iar acele cărți vechi sunt agreabile, dar nu-s pentru mine.“ Eu abordez o perspectivă diferită. Nu sunt credincios. Tata era, fratele meu este și credincios. Am respectat întotdeauna credințele religioase, dar am ajuns să înțeleg limbajul religios ca pe o moștenire pe care o pot împărtăși și eu. O moștenire a experienței pe care o au oamenii cu suferința, pierderea, frica și groaza. Vă povesteam despre acea înmormântare. Probabil, că majoritatea celor din biserică nu erau religioși, era chiar una din puținele dăți când se aflau ei la biserică. Dar, când preotul a citit Psalmul 23 („Domnul este Păstorul meu. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine.“) toți am înțeles semnificația versului, toți am știut ce este „umbra morții“, sentimentul că ți s-a luat lumina și că simți răsuflarea morții. Psalmul exprimă acest lucru mai bine ca orice alt text, de aceea nu văd de ce nu l-aș folosi.
Care sunt cele mai puternice referințe istorice din cartea dumn eavoastră, numele cele mai rezo nante, cele mai pline de însemnă tate din ceea ce am putea numi isto ria consolării? Ați dat mai multe exemple în eseu. Care ar fi componența unei „echi pe ideale“ în acest sens? I-ați amintit pe Boethius și pe Augustin. Cine ar mai fi?
Cartea reunește marile surse clasice de consolare din tradiția creștină, marile surse clasice din Roma Antică (Marcus Aureliu și Cicero), dar și exemple de persoane care s-au revoltat împotriva tradițiilor religioase (Montaigne pe de o parte, David Hume pe de alta, Condorcet, Marx). Din echipa mea ideală ar face parte, cu siguranță, Albert Camus (datorită Ciumei, datorită modului cum a descris compasiunea umană în Ciuma). Cu toții am citit Camus în timpul pandemiei dintr-un motiv întemeiat – el a descris cel mai bine situația prin care treceam. L-aș include, de asemenea, și pe Primo Levi, pentru simplul fapt că a supraviețuit Auschwitzului, că a rămas incredibil de lucid și a relatat onest experiența de la Auschwitz toată viața lui și că a găsit consolare chiar și acolo. Își amintea marile cuvinte ale lui Dante: „Nu sunteți născuți să fiți brute. V-ați născut pentru cunoaștere și înțelepciune“, cuvinte care îl încurajau că exista o lume dincolo de gardul de sârmă ghimpată, în care oamenii erau tratați ca niște ființe umane. Cu siguranță aș include-o în grupul preferaților mei, la fel, și pe Anna Ahmatova, marea poetă rusă, pentru că a petrecut mulți ani în afara închisorii la Leningrad (Sankt Petersburg), încercând să afle vești despre fiul ei și a scris un poem celebru în care comemora toate victimele lui Stalin; ea adoptă rolul unui martor ce încearcă să-i consoleze pe aceia care au pierdut pe cineva drag în timpul persecuțiilor lui Stalin repetându-le: „Îmi voi aminti eu pentru voi. Mă voi asigura că acest sacrificiu imens nu a fost în van.“ Cred că a înțeles cel mai profund rol al literaturii și al poeziei, acela de a consola, de a aminti suferința. La suferința care a fost uitată îți e și greu să te gândești pentru că pare fără rost, pe când suferința vie în memorie și cinstită de ceilalți este mai ușor de suportat. Atât Primo Levi, cât și Anna Ahmatova dau seama de ceea ce am putea numi funcția eroică a literaturii, ilustrând amintirea și semnificația suferinței. Camus, Primo Levi și Ahmatova ar fi aleșii mei.
Și Cicely Saunders…?
Neapărat. Pe de altă parte, m-au întrebat mai mulți de ce închei o carte plină de oameni celebri cu cineva nu atât de cunoscut. Cicely Saunders este o infirmieră și, totodată, o femeie-medic britanică, dar mai ales, ea e creatoarea a ceea ce se numește acum „mișcarea hospice“. Și în România, pacienții cu cancer în fază terminală care sunt intratabili la spital pot fi aduși la un astfel de așezământ medical, unde își duc ultimele câteva săptămâni fără durere, pe cât posibil, înconjurați de familie. Această instituție a fost înființată de Cicely Saunders, cea care și-a petrecut întreaga viață sprijinindu-i pe cei aflați pe patul de moarte și care a vrut să creeze un loc în care aceștia să moară cu demnitate. Argumentul meu este că ea a înțeles de ce este cel mai mult nevoie în legătură cu practica bună a consolării: este nevoie de timp să le fii alături celor pe care îi iubești, astfel încât să-ți iei la revedere și ai nevoie de spațiu (să nu fii înconjurat de aparatură și tot felul de tehnică medicală, ci să te afli într-un loc sigur și confortabil). Mișcarea hospice le-a dat oamenilor posibilitatea să moară demn și, ceva esențial, le-a permis să-i consoleze pe cei care rămân după ei. Unul dintre rolurile cele mai importante ale unui astfel de centru este să înlăture teama de moarte. Uneori, când ospiciul funcționează corespunzător și cei aflați în pragul morții sunt împăcați, ei le pot spune celor dragi „Sunt pregătit“. Nimic nu consolează mai mult pe cineva care e pe punctul de a pierde o persoană dragă decât ca aceasta să le declare că este pregătită pentru marele moment, că s-a împăcat cu viața și cu destinul. De aceea este atât de importantă Cicely Saunders. Mulți au reflectat ori au scris despre consolare; or, CicelySaunders este una dintre puținele persoane care au creat o instituție care să permită consolarea a milioane de persoane; și de aceea se încheie cartea mea cu ea, cu minunata ei poveste despre iubirea și atenția pentru oameni.
Vorbind despre consolare: de ce nu sunt îndeajuns cuvintele? De ce este necesară și acțiunea?
Cartea studiază cazurile de consolare în care cuvintele nu ne ajută. Toți știu că nu poți consola o persoană care tocmai și-a pierdut mama, tatăl, fratele sau sora, deoarece cuvintele nu îi impresionează. Încerci să-i consolezi și înțelegi că vorbele te trădează, nu știi ce să spui, astfel consolarea este un test extrem al solidarității umane. Tot ce poți face este să îmbrățișezi acea persoană, s-o strângi în brațe pentru a se simți mai bine. Sunt cazuri în care și acțiunea contează, să fii alături de cel bolnav, să nu-l lași singur, să-l înconjori continuu cu afecțiune. Acele acțiuni sunt foarte importante. Dar, în unele cazuri, și limbajul non-verbal este foarte important. Toată lumea știe și se observă la înmormântări cum poate exprima muzica durerea provocată de dispariția cuiva și oferă consolare în moduri greu de înțeles. Am un capitol în carte despre Gustav Mahler, marele compozitor vienez, care a scris lucrări muzicale despre decesul copiilor; sunt, de altfel, unele dintre cele mai reușite lucrări despre consolare. Le-a scris înainte de a avea copii, apoi a avut copii și propria lui fiică a pierit de scarlatină. După acel moment, a spus celebrele cuvinte cum că a putut scrie acele compoziții despre conso lare înainte să-i moară fiica, însă n-ar fi fost în stare după ce a murit ea. E un alt semn că pentru unele lucruri nu poți fi consolat. Primim lovituri în viață pentru care nu putem fi consolați. Aceasta este o invitație la compasiune. Există și lucruri pe care nu le putem face unii pentru ceilalți. Unele răni nu pot fi vindecate, sunt prea greu de suportat. Este important că această carte nu este scrisă într-o notă veselă. Nu constituie o terapie. Înțelep ciunea tradițiilor despre care amintesc în carte ne dau de înțeles că unele lucruri din experiența umană sunt prea dificil de suportat. Trebuie să le suportăm, pur și simplu, nu este posibil niciun fel de consolare. Dar, în cazul în care este posibilă consolarea, sper să o găsiți în bibliotecă.
Înseamnă consolarea să accepți moartea mai ușor sau să iubești viața mai mult?
Puțin din amândouă, dar e un mod frumos de a o spune. Cele două au mers împreună. Iubești viața atât de mult, încât nu vrei să renunți la ea. Trebuie să le faci pe ambele. Pentru a trece prin viață, te oprești uneori și privești în jurul tău, dându-ți seama cât de bine, cât de minunat sau chiar miraculos este fie și numai că respiri, dar cred că, spre final, trebuie să ajungi într-un moment când renunți la povară, probabil pentru că este prea dureros ori ești prea epuizat. Nu știm ce este dincolo, poate nu e nimic. Poate sunt îngerași și norișori. Uneori ești pregătit pentru aventura care urmează, putem considera moartea o aventură, nu știm. Dar aveți dreptate, trebuie și să accepți moartea mai ușor, și să iubești viața mai mult. Trebuie să te consolezi cu ideea că, în ciuda tuturor lucrurilor, viața este frumoasă. Trebuie să te consolezi cu sentimentul că, dacă treci corect spre moarte, nu te temi și ești pregătit când vine momentul. Sunt lucruri dificile, pe care mulți oameni nu le pot gestiona, dar, atunci când sunt gestionate corect, atunci când stai la căpătâiul cuiva pregătit să plece, te influențează mult și pe tine, te face să crezi că moartea nu este atât de înfricoșătoare pe cât credeai. E ceva ce am învățat de la Cicely Saunders, à propos. Mereu credem că decesul este finalul a ceva. Cicely m-a învățat că, atunci când murim, tot ne mai rămâne de făcut ceva important, anume să fim alături de familie și de cei dragi și să le spunem, dacă putem, că suntem pregătiți, că nu e chiar atât de rău. În prag de moarte, tot le mai putem transmite un mesaj celor dragi, îi putem consola. Este un gând foarte important și foarte neobișnuit, sper să rețină cititorii acest lucru din carte, de la Cicely Saunders – o femeie uimitoare.
L-ați evocat în eseul dumneavoastră și pe Vaclav Havel – Viața în adevăr. Dar e greu să trăiești în adevăr, nu-i așa?
Una din problemele de bază legate de consolare este că, pentru unele situații, nu este posibilă consolarea. Chiar nu este posibilă. A doua problemă este dacă consolarea este sinceră. Știm asta din viața noastră. Dacă ratăm ceva, ne consolăm că am făcut tot ce ne-a stat în putință. Oare…? Sigur…? Problema adevărului bântuie toate eforturile de a consola. Suntem adesea furioși după ce am pierdut pe cineva drag, iar altcineva ne spune ceva fals, de tipul „A fost un bărbat bun“ sau „A fost o femeie bună, știu că-ți lipsește“. Dar nu asta s-a petrecut aici, ci ceva mai important decât aceasta. Detectăm imediat falsitatea atunci când încearcă alții să ne consoleze. I-am dedicat un capitol și lui Vaclav Havel pentru că era excepțional de onest în chestiunea consolării. Vaclav Havel a mers la închisoare, perioadă în care s-a chinuit mult. Le-a făcut destăinuiri celor care îl interogau, în 1977. A încercat să negocieze cu cei care îl interogau și a sfârșit prin a se face de râs. A simțit că-și pierde autoritatea în rândul comunității disidenților. Practic, a colaborat cu cei care-l interogau, ei l-au încurcat teribil. Cât timp a stat în închisoare, Havel s-a tot gândit la acel incident, din nou și din nou, până l-a înțeles pe deplin, cât să-și spună: „Da, s-a întâmplat, eu am făcut acele lucruri, eu sunt responsabil, îmi asum răspunderea pentru tot.“ Foarte puțini oameni își pot asuma eșecul. Mulți rezistă și își spun că e vina altcuiva ori că circumstanțele explică cele întâmplate. Doar atunci când îți asumi te poți consola. Doar atunci când îți asumi cu toată sinceritatea, oricât de dureros ar fi. Aceasta este învățătura trasă de mine de la Vaclav Havel. Și pentru că el a învățat această lecție, a reușit să fie un președinte de importanță capitală pentru țara lui, după cum știm. Nu numai pentru țara lui, de altfel…
De acord cu dumneavoastră. Împing discuția puțin mai departe în aceeași direcție: ce legătură există între consolare și adevăr? Cât adevăr putem suporta, de fapt?
E o întrebare foarte nimerită: cât adevăr putem suporta? Permiteți-mi să vă dau un exemplu deosebit de dureros. Primo Levi a fost mereu apreciat pentru că a supraviețuit și a spus adevărul despre Holocaust. În ultima sa carte, Cei aleși și cei damnați, el spune: chiar dacă ai trecut prin clipe crâncene, chiar dacă ai supraviețuit după Auschwitz și Holocaust, trăiești cu vina în suflet toată viața, nu uiți nicicând lucrurile pe care le-ai făcut, dintre care unele rușinoase, ca să reușești să rămâi în viață. Levi a încercat să accepte cel mai dureros adevăr dintre toate, respectiv că la Auschwitz au murit cei buni, în timp ce cei răi au supraviețuit, inclusiv el. Mulți au considerat că era prea dur cu sine însuși, dar Primo Levi încerca să trăiască cu adevărul propriei sale supraviețuiri. Poate că a fost prea mult de suportat. După cum se știe, el și-a luat viața din mai multe motive, dintre care este posibil ca unele să fi avut legătură cu experiența sa în timpul Holocaustului. Acesta este un exemplu de adevăr foarte greu de suportat, el a încercat, iar eu îl admir cu atât mai mult cu cât a încercat să-l suporte, la fel cum îl admir pe Havel. Dar nu este o întrebare, e doar un adevăr foarte greu de înfruntat. În propria mea viață sunt adevăruri pe care încă mă străduiesc să le înfrunt și sunt deja destul de în vârstă.
Pentru ce ne este necesară suferința? Mai mult decât atât, de ce nu este posibilă viața fără suferință?
Cred că tradiția consolării, pe care am descris-o în carte, ne învață că este o greșeală să ne plângem de suferință. Cred că suferința este un păcat cu scop, necesar în viața omului. Știți că „instituția“ consolării datează de la primele tradiții consemnate vreodată în istorie. E înțelept să ne gândim că ni se întâmplă tuturor. Nu poate fi evitată. Iar dacă suferi, tot conform tradiției, nu ești bolnav din punct de vedere mintal. Este unul dintre lucrurile ce țin de experiența modernă a suferinței și care ne bulversează, deoarece nu ar trebui să cunoaștem suferința. Atunci când suferi, e foarte ușor să spui că trăiești o neliniște, că ai probleme de sănătate mintală, pe când această tradiție a consolării ne arată că nu avem așa ceva. Doar ne e dat să trăim ceea ce cunosc toți oamenii. Ține de viața umană. Nu ai tulburări mintale, nu suferi de anxietate, deși există forme de suferință care produc, într-adevăr, confuzie mentală profundă ori stări mentale atât de bulversate încât chiar ai nevoie de terapie. Însă multă suferință se trăiește, pur și simplu. Să luăm, spre exemplu, mâhnirea profundă. Asociația Americană de Psihiatrie a organizat de curând o reuniune a psihiatrilor care voiau să catalogheze mâhnirea drept tulburare psihologică, care necesită tratament. Stai puțin! Dacă ți-ai pierdut mama sau tatăl ești disperat de nefericit, ești doborât de durere și de vină, ești copleșit de o mulțime de emoții, dar nu ai nicio tulburare mintală! Doar suferi, asta ți se întâmplă și probabil că este normal să suferi: este fenomenul uman prin care te străduiești să obții consolare, o modalitate de a continua să trăiești. Tradițiile pe care le-am descris în cartea mea sunt foarte diferite de perspectiva psihologilor și psihiatrilor noștri.
Putem primi consolare fără să o cerem?
Uneori o poți afla fără să o soliciți. Spuneam că se întâmplă să redescoperim frumusețea vieții, ca prin minune. Cred că mulți am trecut prin asta, este ca un tunel de durere, nu te poți gândi la nimic altceva decât că ai pierdut pe cineva, iar într-o bună zi, dintr-un motiv necunoscut, soarele începe să strălucească, trece lumina printre nori sau se proiectează pe un lac sau pe un râu, iar tu începi dintr-odată s-o observi. Vezi cum plesnesc mugurii în copaci și te gândești, dintr-odată, că viața e frumoasă. Aceea este consolarea pe care nu ai căutat-o dinadins, aproape că te-a găsit consolarea pe tine, dar, de cele mai multe ori, ne găsim consolarea în ceilalți. Particula con din consolare înseamnă „împreună cu“ în latină, deci obții consolare împreună cu alți oameni – este forma supremă de solidaritate umană, de aceea am și scris o carte despre asta.
De ce spuneți (și ați afirmat de mai multe ori acest lucru) că nu suntem singuri? Că nu suntem niciodată singuri!
O spun deoarece consider că una dintre experiențele depresiei sau de a fi neconsolabil este experiența singurătății. Când pierzi pe cineva… îmi aduc aminte când l-am pierdut pe tata, m-am simțit complet singur, ceea ce e ridicol pentru că nu eram prima persoană care-și pierdea tatăl. Eram complet singur cu durerea și suferința mea. Depresia este o experiență de singurătate radicală. Să te consolezi înseamnă să descoperi că nu ești singur, fie pentru că ai găsit în biblioteca ta ceva ce rezonează cu experiența ta, fie asculți sau ești cu o altă persoană care spune „Știu prin ce treci, am trecut și eu prin asta. Uite cum a fost pentru mine.“ Începi să discuți cu acel om despre experiențele voastre de suferință și astfel afli consolarea, de aceea consider că consolarea este efortul de a ieși din starea de singurătate provocată de durere și de a găsi compania cuiva, fie în trecut, la bibliotecă, fie cu prietenii și cei dragi.
