(Dem. Theodorescu, În cetatea idealului, 1920)
Dem. Theodorescu (1888-1946), unul dintre cei mai talentați și subtili ziariști din perioada interbelică, a publicat și câteva romane. (El nu trebuie confundat cu folcloristul și istoricul literar Gheorghe Dem. Teodorescu, care a trăit între 1849-1900.) Unul dintre romane, și anume tocmai cel cu un titlu nefericit-bombastic, În cetatea idealului, 1920, este remarcabil prin realismul lui decis și finețea observației și merită readus în atenția cititorilor de azi.
București, la începutul Primului Război Mondial. Tabăra intervenționiștilor care visează la România Mare se confruntă cu tabăra neutrilor devotați puterilor centrale, aureolate deja de câteva victorii răsunătoare.
Sofia, în vârstă de patruzeci și doi de ani, este fiica lui Anastase Pop Leoveanu devenit, din negustor de porci la Craiova, șeful politic al Doljului. Cu douăzeci și ceva de ani în urmă, ea s-a căsătorit cu Jean Grigore Mihailidis, deputat și, succesiv, ministru de Interne, Război și Finanțe.
La patru ani de la moartea lui, Sofia încă nu a renunțat la doliu și duce mai departe, într-un fel, viața de persoană publică a celui dispărut. Secondată de fostul șef de cabinet al soțului, Titi Niculcea, un avocat în vârstă de douăzeci și cinci de ani pe care intenționează să-l căsătorească cu nepoata ei, Coralie, Sofia patronează o mulțime de activități sociale: Protecția maternală, condusă de părintele Horia; Energia femeii și Mângâierea orfelinelor; Foaie verde, Viitorul latin și azilul bătrânelor coordonate de bancherul evreu Gaston Collemberg; Acum ori niciodată condusă de filantropul naționalist Hagi Pavlov ș.a. De asemenea, salonul doamnei Sofia Mihailidis este frecventat de multe personalități, printre care și tânărul poet Gonciu, care farmecă de ani de zile saloanele bucureștene fără să fi publicat nimic. El se prezintă drept urmaș de nobili unguri, deși, în realitate, este fiul unei spălătorese.
Joia se ține ceaiul doamnei Sofia Mihailidis, iar vinerea este ceaiul doamnei Angele Mischianu, născută prințesa Baroni, nepoată a lui Talleyrand, unde se adună germanofilii. Persoanele din ambele grupări discută politică cu înflăcărare, de pe poziții diferite. Fiecare, însă, are grijă de afacerile lui. În timp ce clamează grandilocvent idealul de a vedea România Mare, chefuiesc, bârfesc și organizează întruniri, conferințe sau demonstrații militare la care atrag și tineretul. Viața de desfrâu cuprinde întreaga clasă conducătoare. Sofia Mihailidis face excepție. Deși este foarte frumoasă, i-a rămas mereu fidelă și ca soție, și ca văduvă, lui Jean Grigore Mihailidis și este animată numai de ambiții politice. Fără pasiuni amoroase, duce o viață de adevărată puritană și este respectată de toată lumea.
Tocmai când se vorbește mai mult de intrarea țării în război, Sofia Mihailidis hotărăște să-și căsătorească nepoata, pe Coralie, cu Titi Niculcea, fără ca tinerii să fi fost în prealabil consultați sau să aibă unul față de altul vreun sentiment. Logodna fastuoasă capătă și un caracter politic. Cu această ocazie, Titi Niculcea își dă seama că îl atrage foarte puternic Sofia Mihailidis, pe care începe să o privească ca pe o femeie și nu ca pe o mamă, cum o considera până atunci. Coralie înțelege că logodnicul ei nu o iubește și cere să se amâne căsătoria până la toamnă; sub pretextul că este bolnavă, pleacă să se odihnească la Călimănești. După plecarea Coraliei, atracția reciprocă dintre Sofia și Titi se precipită și cei doi devin amanți.
În sfârșit, România intră în război. Titi pleacă pe front, iar Coralie revine acasă. Poștașul aduce o scrisoare foarte lungă de la Titi pentru Sofia. Cu această ocazie, Coralie înțelege ce relație există între mătușa ei și logodnic. Bolnavă și slăbită, primește în plin această lovitură și moare. După înmormântarea nepoatei, Sofia află că Titi a fost rănit. Războiul începe să meargă prost – românii, neînarmați cum trebuie, se retrag mereu. Titi vine în concediu în București și se mângâie de pierderea logodnicei continuând dragostea și mai înfocată cu mătușa ei.
În timp ce trupele germane se apropie de București, locuitorii – îndeosebi clasa avută – se refugiază în Moldova. Așa-zisul poet Gonciu, care o iubise în taină pe Coralie, se sinucide, împușcându-se. Sofia îl îndeamnă pe Titi să rămână cu ea și să stea ascuns în timpul ocupației germane, dar el, deși îi promite că rămâne, fuge sub impulsul datoriei, fără s-o anunțe, și se alătură refugiaților ce pleacă în Moldova.
Romanul se termină pe neașteptate, fără o concluzie, element de modernitate care reconfirmă calitatea romanului de a nu se fi învechit.
Dem. Theodorescu este un nume pierdut în canionul dintre două epoci istorice. Regimul comunist tocmai se pregătea să-l marginalizeze sau să-l aresteze, pentru suspecta lui superioritate intelectuală, dar el a murit în 1946. De atunci nu a mai vorbit nimeni despre el. Cu o excepție, Pamfil Șeicaru, într-o evocare publicată după expatrierea sa, în Spania:
„Dem. Theodorescu și Nae Ionescu sunt ultima producție a cursurilor lui Titu Maiorescu. Una din cele mai subtile inteligențe, mânuind ideile cu eleganța dialectică a filozofilor eleni, de un real talent literar, Dem. Theodorescu a risipit, în acest butoi al Danaidelor care este presa, toate alesele lui însușiri.“
P.S. Nu avem nici măcar o fotografie clară a lui. Cea pe care o repoduc este preluată dintr-un număr din „Noua Revistă Română“ și îi înfățișează pe Constantin Beldie, Nae Ionescu, Dem. Theodorescu și Spiru Hasnar.