Există un episod aparent comic în marele roman al lui Proust – roman care, în ciuda reputației sale de gravitate, posedă o mai puțin cunoscută zonă comică: două femei simple, servitoare la familii bogate, discută despre război, despre pericolul ca fiii lor să ajungă soldați. Atunci una dintre cumetre declară ritos că ea preferă ca în țară să aibă loc un război civil, cu condiția ca la frontiere să fie liniște. De ce? Pentru că într-un război civil ia arma în mână doar cine vrea să o facă, pe când, în războiul clasic, toți tinerii care au făcut armata sunt obligați să se înroleze pentru a fi trimiși pe front. Adevărată nenorocire! Voluntarul participă deci la războiul civil din convingere; iar combatantul participă la războiul clasic din obligație. Cele două servitoare cad de acord asupra pesimistei concluzii.
Ceea ce în romanul lui Proust părea în Franța la începutul secolului XX un fel de glumă va deveni, pe parcursul aceluiași secol, prilej de confruntări sângeroase. Limitându-ne la continentul european, observăm că, după încetarea Marelui Război, o suită imprevizibilă de lupte intestine va zgudui diverse țări ale Europei. Cu alte cuvinte, războaie civile pe care nimeni nu le prevăzuse.
Dacă cel din Rusia, început în 1918, fusese oarecum așteptat, din cauza opoziției populației la lovitura de stat comunistă, alte lupte de pe teritoriul unor țări europene nu păruseră anunțate de nimic.
În Ungaria, comuniștii conduși de Béla Kun s-au bătut în 1919 cu naționaliștii conduși de Horthy; în Bavaria, milițiile comuniste au înfruntat forțele armatei și ale poliției germane; în Spania, după revolta militarilor anticomuniști, un lung război civil va însângera țara timp de peste trei ani, până în primăvara lui 1939. Asistam la un fel de „repetiție generală” a războiului clasic ce avea să urmeze curând. Au existat noi războaie civile și după Al Doilea Război Mondial: în Grecia, bunăoară, unde trupele comuniste s-au luptat cu cele fidele guvernului regal.
Subliniem de la început o evidență: toate aceste războaie civile au fost, în fond, războaie ideologice. Nu s-au bătut între ele armate naționale diferite, ci facțiuni ale aceluiași popor. Nietzsche prevăzuse încă din ultimii ani ai secolului al XIX-lea că războaiele din veacul următor aveau să fie războaie ideologice, și nu de altă natură. Chiar dacă ideologiile s-au colorat uneori național, luptele tot între ideologii s-au purtat.
Ce fel de război este actualul război din Ucraina? Aparent, ar fi vorba de un război clasic: o țară agresivă, cu pretenții imperiale, a atacat prin surprindere o țară mai mică, încercând să o ocupe. Mai mult, a atașat la propriul său teritoriu părți din teritoriul cucerit. Deci o variantă comună de război nedrept al unei țări mari contra unui vecin mai slab.
Asta doar la prima vedere. Pentru că, în realitate, principalele trăsături ale războiului de față sunt cele ale unui război civil. De ce? În primul rând pentru că el se duce între două popoare care sunt de fapt unul singur: de-a lungul secolelor de conviețuire și mai ales din secolul al XVII-lea încoace, când Ucraina a fost înglobată Imperiului Țarist, cele două națiuni se uniseră una cu alta.
Dar mult mai importantă e semnificația ideologică și politică a confruntării. În ultimii ani, Ucraina a devenit o țară democratică, chiar dacă de o manieră incompletă; instituțiile specifice, fără a funcționa perfect, există și își îndeplinesc rolul (ne referim la administrație, la serviciile militare și de poliție, la justiție, la presa liberă, la alegerile pluripartide etc.). Alături – o imensă țară comunistă care nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii 30 de ani, exceptând o foarte scurtă perioadă de tranziție, unde libertățile politice au devenit ca și inexistente și unde puterea absolută aparține unui singur om, copie fidelă a lui Stalin. Nu se luptă ucrainienii cu rușii, se luptă democrația cu dictatura.
Consecință inevitabilă: armata rusă e împinsă la război cu forța și se compune din tineri care efectuează serviciul militar obligatoriu; armata ucraineană – din bărbați care își apără țara și care s-au angajat în luptă în urma unei decizii personale.
Modul în care au reacționat sute de mii de tineri ruși la primirea ordinelor de încorporare, expatrierea acestora în masă pentru a scăpa de armată, arată în ce măsură dorința de a lupta poate fi invers proporțională cu numărul soldaților care luptă. Viitorul e în mâna lui Dumnezeu și nimeni nu poate prevedea sfârșitul poveștii. Dar, din ce s-a întâmplat până astăzi, ne dăm seama de înțelepciunea acelui personaj din Proust, care prefera războiul civil. Dacă tot se ajunge la război, e mai bine să fie făcut pe bază de voluntariat.