Distins recent cu Marele Premiu la cea de-a XXXVIII-a ediție a Festivalului Național George Coșbuc, volumul de versuri Adorabilii etrusci, de Bogdan-Alexandru Stănescu, este o plăcută provocare. De obicei, scriitorii, poeții mai cu seamă, fie decantează aproape perfect referințele și achizițiile culturale, fie, la modul programatic, se abandonează intertextualității, dar și unui anume fel de postmodernism, în care naturalismul, realismul, mizerabilismul își găsesc nuanțe specifice unei anumite părți a poeziei recente de la noi. Bogdan-Alexandru Stănescu scrie însă o poezie care… se hârjonește cu intertextualitatea, fără a face din asta o teză, inserează biograficul, fără disperate demonstrații, este una de o rară sinceritate fără a ajunge în mizerabilism, deși nu se ferește de imaginile și cuvintele „tari”. Referințele culturale sunt acolo, unele excesive, pentru că așa a ales poetul, altele, rod al inspirației, cu alte cuvinte, un melanj de rațiune multă și simțire puțină. Ludicul, ironicul, clișeul, instantaneul surprinzând banalul sau abjectul, ideile înalte, imaginile puternice, simboluri istorice, sociale, literare, toate într-o înlănțuire amintind de spectaculoase panorame circulare ale secolului XIX, sunt unificate, deloc neașteptat, de principiul esteticului. Bogdan-Alexandru Stănescu reușește să aducă în lirica sa două școli de gândire ale poeziei. Lumea, așa cum este ea, viața, fără edulcorări, omul, departe de idealul, dezbrăcat de iluzii, blazat, personaj al poemelor în care se regăsește un cititor la fel de blazat și lipsit de iluzii, toate acestea sunt livrate fără agresivitate, fără epatare. Un echilibru fragil e păstrat aici: între lumea decrepită și vârfurile istoriei – fie ea culturală, socială. Istoria și teoria literaturii, ca și tehnicile de scriere îi sunt familiare poetului și nu doar în teorie, folosindu-le cu o forță bine disimulată. Rezultatul este fericit și demn de urmat: „Iar visul se sparge-nregistru diurn, ca un balon de săpun,/ lăsân- du-mă-n plină meditație asupra ciclurilor istoriei, asupra/ posibilelor interpretări. Cum să aplic corsi e ricorsi asupra unui subiect/ desprins din divin, posibil eroic și interpretabil uman?/ Dar dialectica dorință-obiect? Sau cea afect-intelect?/ Toate întrebările iscate de balonul din vis alunecă transcrise pe/ tavanul unui apartament în care am suferit, ciclic,/ în care m-am călit, cum se zice, ca oțelul”.
Adorabilii etrusci este un volum complex, cu mai multe puncte de fugă. Mama, tata, iubirea, căsnicia, bătrânețea, boala, moartea. Cataclismul se încarcă aici cu greutatea simbolică a unor arcane majore pe care poetul le etalează și le decriptează, dezvăluind, multiple înțelesuri, accesând semnificațiile dispuse pe mai multe niveluri, coborând cititorul în miezul acestora: „Visez adesea că sunt prins într-o casă/ suspendată la mare înălțime/ deasupra metropolei și descopăr cu ajutorul/ Tatălui-vulpe noi încăperi ca sertarele secrete/ ale unui scrin, la poalele Statuii-Mamă./ sunt prins între dorința de a le închiria/ și cea de a trăi în largul meu – dorința de spațiu –/ dar camerele se mută, sunt angrenate de mecanisme/ subtile și lifturi inefabile. Tânjesc după maturitatea de/ a contempla aceste mișcări.” De altfel, traiectoria acestor poeme este dinspre exterior înspre interior, înspre un înăuntru ce atrage cu forță neliniștitoare înspre abis, înspre o lume exprimată cel mai bine, cel mai aproape de structura poetului, prin elementul acvatic și atavic. În cer, în aer sau pe pământ, ființele, obiectele, întâmplările, visele și amintirile sunt construcții lacustre care sfârșesc prin a se cufunda în mediul acvatic, revenind, ca într-un lichid amniotic, la sursă. O întoarcere imposibilă, o neîmplinire ce marchează orice existență, devine posibilă și e pusă în practică în poezie. Descendre an abyme capătă la Bogdan-Alexandru Stănescu semnificații noi: totul este primit, păstrat, reunit cu elementul primordial. Mama cu avatarurile sale Magna Mater, Mama cea mare, Domina, the Sleeping Lady, înspăimântătoare prin omnipotența sa, aceea de a da viață, de a lăsa să plece în lume și de a aștepta și a primi întoarcerea, într-un ciclu în care maternitatea capătă valențe de zeitate de a cărei forță de atracție nu se poate desprinde, în fond, nimeni și nimic e sublimată, de la referința concretă, mama, la cea simbolică, amniotică. Ea se manifestă prin simboluri acvatice: lacrimi, stropi de ploaie, lacuri, smârcuri, delte, mări. Această forță este și izvor și cimitir și muzeu, conservând o formă de existență, prelungind-o până la dizolvare în apele ei, regenerându-se din aceste adorate aluviuni. Nașterea poeziei în Groapa Marianelor este o ars poetica. Un admirator al Cimitirului marin, Bogdan-Alexandru Stănescu reușește, în aceste poeme în care este corect și sincer cu sine și cu cititorul, și un exercițiu de admirație față de Paul Valéry.
Ne miră alegerea unui titlu precum Adorabilii etrusci, cu totul în afara construcției cărții. Poemul care a dat titlul cărții și puținele trimiteri la etrusci din paginile sale nu justifică alegerea. Făcând abstracție de etrusci, oricât de adorabili, să urmăm exemplul poetului: „Mă scufund ca un culegător de perle și/ pun palma pe pielea caldă a unei reptile atipice/ Căci ce altceva e timpul, dacă nu oceanul universului?”
Andrea H. Hedeș