Lui Parsifal îi este dat să ajungă la castelul Montsalvat, să ia parte la ospățul Graalului, să vadă cu proprii săi ochi prin ce trece regele Anfortas și să-l întrebe de ce suferă. Această întrebare, numai ea, pusă de Parsifal și de nimeni altcineva, și mai ales fără ca tânărul cavaler să-i știe rostul, l-ar vindeca pe regele bolnav. Uimit de tot ce vede, sfătuit să nu se amestece cu întrebări în viața altora, Parsifal tace. Prudența, timiditatea și pudoarea lui pustiesc castelul. Când, mai târziu, după ani de rătăcire prin lume în căutarea Graalului, el înțelege ce s-ar fi cuvenit să facă, exclamă: „Cel care a ajuns la Montsalvat și a văzut marea durere și n-a pus nici o întrebare, sunt eu, copil fără noroc!” (IX, 488).
Despre ce fel de îndatorire este vorba? Nu, bine înțeles, despre obligațiile morale care nu admit excepții, așa cum precizează imperativul categoric predicat acum aproape un sfert de mileniu de Immanuel Kant în orașul care pe atunci se numea Königsberg, muntele regal: „Fiecare din acțiunile tale trebuie să urmeze o regulă pe care o poți dori să fie universal respectată.” Altfel spus, dacă eu nu fur, dacă eu nu mint e pentru că vreau ca „Să nu furi!” „Să nu minți” să nu îngăduie nicăieri nici un fel de excepții. În lumea în care trăim, vai însă, unde uneori e greu de spus ce e al meu, doar al meu, și ce aparține, cel puțin în parte, și altor oameni, în lumea unde un detaliu adevărat poate uneori distruge prietenia sau iubirea și unde o minciună poate salva o viață, multe reguli depind de obiceiurile sau de nevoile fiecărui grup de oameni. Vorbind de obiceiuri și nevoi, n-ar fi mai bine să judecăm și să prețuim purtarea fiecăruia din noi după bunele obiceiuri care ne îndrumă? Să putem fi, altfel spus, în primul rând cinstiți și apoi prudenți, curajoși, drepți și cumpătați, după cum ne-o cer situațiiile în care ne aflăm de fiecare dată?
Parsifal încă nu se deprinsese cu bunele obiceiuri. Se repezea să-și arate vitejia fără să se gândească la dreptate sau la prudență. Asculta de sfaturi, fără să știe de ce e bine să le urmeze. Ajuns la castelul Graalului, avea nevoie nu atât să înțeleagă și să judece vreun conflict evident sau vreo obligație limpede, ci să-și dea seama că cei de acolo îl așteptau și că, deci, ar fi fost bine să se întrebe în ce scop și de ce tocmai pe el? Putea el să facă ceva pentru ei? De ce ar fi avut ei nevoie? În acest palat minunat nu le lipsea nimic, piatra vrăjită a Graalului îi hrănea pe toți. Poate că suferea cineva? Cine? Neîndoielnic, regele Anfortas! N-ar fi fost potrivit să-l întrebe de ce suferă?
Lui Parsifal nu i se cerea, deci, să urmeze o regulă universal respectată, ca, de pildă, „toți cei care sunt în preajma unui om care suferă au datoria să-l întrebe de ce suferă,” și nici să dea dovadă de prudență, curaj, dreptate și cumpătare. Ar fi trebuit mai degrabă să se simtă alături de gazdele lui, mai cu seamă de regele Amfortas, să le dea atenție, o atenție, o grijă, caldă, simplă, apropiată, să vrea să afle în ce fel le-ar putea fi de folos. Cum scria atât de bine Simone Weil, care a inspirat reflecțiile precedente: „Atenția e cea mai rară și cea mai pură formă de generozitate… E de fapt despre ce e vorba în povestea Graalului. Doar o ființă predestinată poate să întrebe pe altcineva : ce te face să suferi? Și [această atenție, Parsifal] nu o are de la începutul vieții. A trebuit să treacă prin ani de noapte întunecată”.
A avea grijă, a da atenție îi apropie pe oameni unii de alții și, în același timp, îi leagă de ce e mai presus de ei. Și totuși, oricât de minunate ar fi, grija și atenția singure nu explică de ce ni se poate cere să facem tocmai ce nu știm. Să continuăm rândul viitor.