Rose Tremain scrie un roman aparent victorian, Insulele iertării. Propune un experiment al ieșirii din scriitura tradițională, povestind în maniera închegării textuale în literatura britanică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea despre evenimente din miezul acelei perioade, din două locuri diferite ale imperiului, situate aproape la antipozi, dar reușind să închege „povestiri într-un stil cu totul nou“, pentru a descrie experimentul în termenii cunoscutei prozatoare Jane Austen. Nu întâmplătoare este această trimitere la prozatoarea pre-victoriană, deoarece există cel puțin două conexiuni între ea și una dintre eroinele romanului, Jane Adeane. Cele două sunt legate prin voința de emancipare, pe de o parte, dar și prin localitatea în care prozatoarea ajunge împotriva voinței ei, detestând-o – localitatea balneară Bath, din comitatul Somerset, din sud-vestul Angliei –, în care își are reședința eroina Rosei Tremain. În Bath, prozatoarea, dezamăgită în dragoste, se retrage cu familia și primește din partea unui tânăr bogat o cerere în căsătorie, propunere pe care o acceptă pentru a o respinge după numai o zi. În Bath, cealaltă Jane, the Agel of Bath, Îngerul Băilor, primește cererea în căsătorie din partea medicului Valentine Ross, pe care mai întâi o respinge, pentru ca ulterior să o accepte și să o respingă definitiv la foarte scurt timp. Jane Austen, miniona scriitoare din epoca pre-victoriană, măsoară cinci picioare și doi inci. Jane Adeane este o femeie înaltă, măsurând cu exact un picior mai mult, și, deși nu are aceeași statură ca prozatoare, constată că în mintea ei „prinde contur începutul unei povești“, îndoindu-se de puterea propriei viziuni asupra lumii, dar fiind încrezătoare în puterea de vindecare a textului său.
Asemănările nu sunt întâmplătoare, ci reprezintă ancorele conexiunii între textul întemeietor al Rosei Tremain și istoria emancipării femeii în literatura victoriană și pre-victoriană. Abordând teme aparent domestice, prozatoarea propune un roman al secolului al XIX-lea, în care doar lipsa inhibițiilor o desparte de scriitura epocii victoriene, sau de cea premergătoare, a lui Jane Austen. Același instrumentar precis cu care face incizia în plin secol XIX, în 1865, aceeași abordare a faptelor mici cu consecințe mari, aceeași pendulare între planuri urmărind cu omnisciența autorului victorian traseele ficționale ale eroilor, caracterizează aparent scriitura Rosei Tremain. Diferența e dată de faptul că temelor britanice ale dezbaterii victoriene li se adaugă teme irlandeze și din colonii, iar poveștii din insulă i se adaugă în oglindă perspectiva dintr-o altă insulă, Borneo, amintind de scriitura mai târzie a lui Joseph Conrad. Personajele Rosei Tremain construiesc la propriu și la figurat drumuri, uneori fără temei și fără țintă, rămânând într-o junglă de opțiuni, dorințe și frustrări. Pornită ca un clasic victorian, romanul devine treptat purtătorul unei povești coloniale. În această lume a maximei extinderi, traiectele duc spre interioarele eroilor. Insulele iertării se proiectează ca roman care urmărește să surprindă zbaterea în neputințe, în fapte cu consecințe grave, în abandon (inclusiv de sine), și, în contrapondere, eliberarea, evadarea, dezbrăcarea de corsetul societății. Insulele iertării este romanul care include o poveste a triumfului eroinelor, reprezentantelor genului slab, într-o lume în care posesiunea propriu-zisă și extinderea teritorială sau posedarea cunoștințelor științifice, eventual aplicate, erau tipic masculine. Societatea coercitivă a vremii, impunând norme stricte, în care lupta de emancipare este similară sau urmează același traseu până la un punct cu lupta pentru supraviețuire, este reflectată în lumina proiectată asupra unor interioare necercetate.
Peste insularitatea timpului victorian se suprapun insularitatea celui mai vast imperiu al lumii și insularitatea fiecărui personaj în parte, în special a celor feminine. De la distanța de un veac și jumătate, Rose Tremain privește fără dorința de răzbunare, cu milă și iertare. Titlul original al cărții este Islands of Mercy, care presupune și mila, îndurarea, înțelegerea de la distanța temporală și de la cea a emancipării. Povestea reprimărilor din Insulele iertării, a inhibiției pe care societatea victoriană o impunea la nivel conștient femeilor epocii, care răspundeau, de asemenea conștient constrângerii, atrage atenția prin rafinamentul și aparenta distanță auctorială. Două lumi diferite sunt ordonate în acest chip: cea a feminismului incipient, căreia îi dă viață și sens scriitoarea Jane Austen, aflat în zorii exprimării de sine, și cea a masculinității autoritare, la apus, înghițită în inima întunericului luxuriant și apăsător din proza lui Joseph Conrad, al unei organizări decrepite, care are șansa supraviețuirii prin abandon conștient al parcursului colonial. Cu certitudine, această bijuterie a naratologiei tematice, dar mai ales a naratologiei formale, a discursului narativ propriu-zis, în acord cu proiecția lui Todorov, a acestui experiment al ieșirii din scriitura victoriană prin scriitură victoriană, nu ar fi putut produce bucuria receptării ca atare în lipsa unei traduceri care se ridică la înălțimea rafinamentului scriitoarei britanice și care a fost făcută de experimentata traducătoare Irina Horea.