Un roman grafic de ținută
„Orfan. Imigrant. Fierar. Miliardar. Colaborator. Opozant. Criminal pentru unii, erou pentru alții.“ Așa începe, pe coperta IV, prezentarea personajului principal al romanului grafic Il était une fois en France. Și continuă: „Joseph Joanovici a fost toate acestea și chiar mai mult.“
Ne aflăm în Franța celui de-Al Doilea Război Mondial, ocupată de naziști și apoi eliberată de trupele Aliate și de partizanii FFI. Dar și în 1905 la Chișinău, în 1944 la Bruxelles și în 1947 la München. Moartea, trădarea, afacerile pătate de sînge, dar și iubirea, prietenia, răscumpărarea greșelilor cu riscul propriei vieți apar din toate colțurile istoriei și în fiecare pagină desenată, ținînd cititorul cu sufletul la gură. Cu Il était une fois en France, scenaristul Fabien Nury și desenatorul Sylvain Vallée dau o dublă lovitură: obțin laurii criticii de specialitate (premiul celei mai bune serii la Festivalul de la Angoulême, 2011) și elogiile publicului larg (cronici laudative pe bloguri, reeditări în diferite formate, pentru a răspunde cererii fanilor). Cele 6 albume ale seriei (2007-2012) sînt grupate într-o Integrale noir et blanc (Paris, Glenat, 2015) de 374 pagini, cu aspectul desenat și conținutul textual al unui roman grafic de excelentă ținută.
Dar cine este Joseph Joanovici?
Omul „sub vremi“
Răspunsul cel mai simplu: un om care încearcă să supraviețuiască. Alte răspunsuri, oferite de cei din jurul său: un tip interesat („Nu este fidel decît lui însuși.“ – p. 165, Lucien Piednoir, membru al Rezistenței franceze), un criminal („Spune-mi, Joseph… Cîte milioane ai strîns în timp ce neamul tău era masacrat? Cîți morți ai lăsat pe drumul succesului tău?“ – p. 241, Eva, soția lui), un binefăcător („Domnul Joseph a salvat cel puțin 150 de persoane, împiedicînd trimiterea lor în lagărele morții…“ – p. 37, comisarul Fournet).
Alternînd planurile temporale și tehnicile grafice, Nury și Vallée construiesc imaginea unui om aflat „sub vremi“, gata să facă orice pentru a prinde ziua următoare. Și Joseph Joanovici are toate motivele să se teamă. În 1905, copil evreu, asistă la Chișinău la omorîrea familiei sale și a unor vecini din ordinul Țarului Nicolae al II -lea. Supraviețuiesc pogromului doar el și o fetiță, Eva, cu care se va căsători ulterior. În 1935, la Metz, simte că va fi lichidat dacă nu acceptă afacerile cu metale propuse de inginerul german Hermann Brandl, zis „Otto“, viitor ofițer al armatei naziste; ajutorul lui „Otto“, Prudent, ține un pistol la spate, gata să-l folosească în cazul unui refuz. După 1940, intră în slujba temutului Lafont (trădător, șef al Gestapo -ului francez), făcînd afaceri și cu el. Nu are de ales. După cum îl anunță Lafont, în timp ce torturează un comisar de poliție: „Fac ce vreau! Am miniștri la degetul meu mic!“ (p. 107). În 1944, arestat de SS la Bruxelles, înțelege că, pentru a fi eliberat, trebuie să accepte semnarea unui act de colaborare cu aceștia. În același an, „investește“ financiar în Rezistența franceză, intuind că războiul se va încheia cu victoria Aliaților și anticipînd că ar putea fi acuzat de fraternizare cu ocupantul.
Pe scurt, Joanovici găsește soluții pentru toate situațiile dificile în care îl pune viața. Cît de departe este dispus să meargă, pentru a nu dispărea din scenă, dar și pentru a trăi bine?
Colaboratorul „patriot“
Oricît este necesar. Sosit în Franța la Clichy în 1925, „micul român“, „norocos ca un încornorat“ (p. 31) la partidele de poker din atelierul unchiului soției sale, Emile Krugh, își slujește binefăcătorul doar cît are nevoie de el. Incapabil să citească ori să scrie, dar excelent cunoscător al metalelor (pe care le diferențiază printr-o simplă mușcătură cu dinții), Joanovici este angajat de Krugh într-o perioadă în care locurile de muncă sînt dificil de găsit. „Poți să-mi spui unchiule.“, îl încurajează acesta (p. 29). Aranjamentul nu durează mult. Recunoștința „nepotului“, nici atît. Tînărul Joseph îi plătește datoriile „unchiului“ cu ajutorul unor bani strînși fraudulos (dublă contabilitate), cu condiția ca acesta să-l numească printr-un act oficial „acționar majoritar“ al firmei. În consecință, „unchiul“ este debarcat, obligat să plece (dar neomorît de gangsterii cărora le datora banii), iar firma „Krugh“ se transformă în „Frații Joanovici“.
În 1940, deși are posibilitatea să emigreze în Statele Unite cu toată familia (fratele Marcel, soția Eva și fiicele Hélène și Thérèse), Joanovici decide să rămînă în Franța și să continue afacerile cu metale cu nemții. Dar și pentru a fi mai aproape de secretara și amanta sa, Lucie Schmidt, poreclită „Lucie-Fer“ de căpitanul german Fuchs, prieten cu „Otto“. Și, într-o răsturnare dostoievskiană de situație, pentru a-și ajuta angajații evrei să nu ajungă în lagărele de concentrare naziste. Acestora le obține actele salvatoare prin intermediul unui falsificator pe care îl plătește cu banii obținuți din comerțul cu ocupantul.
Pe măsură ce Nury și Vallée multiplică planurile narative și grafice, contradicțiile psihologice și decizionale ale protagonistului se acumulează. Nu de puține ori, ele au rezonanțe tragice.
În 1942, Joanovici își mută familia într-un apartament aflat la o oră de Paris. Camerele sînt devastate, iar la intrare zace nedesfăcut ziarul Informations juives. La întrebările soției și ale fratelui Marcel legate de identitatea foștilor proprietari și de locul unde ar fi putut să plece, Joseph răspunde cinic: „Nu știm. Și nu vrem să aflăm.“ (p. 88). Salvatorul propriilor angajați evrei se dovedește în egală măsură un individ amoral, care închide ochii la crimele naziștilor. Îndepărtarea oricărui proces de conștiință este doar una din condițiile ca afacerile înfloritoare cu aceștia să meargă înainte.
Comerțul cu ocupantul îi aduce profit lui Joanovici. La fel, sabotajul economic. Pentru a-și mări cîștigurile, dar și a da o notă „patriotică“ acțiunilor sale, „Regele Fierăriei“ din Franța înlocuiește, la fiecare camion încărcat pentru nemți, o tonă de material pur cu o tonă de material impur (de exemplu, aluminiu), de neutilizat în industria de armament nazistă. Termenul de „patriotism“ rămîne discutabil, în măsura în care Joanovici însuși își afirmă dezinteresul față de orice atașament sau apartenență, cu excepția familiei: „Țara mea e familia mea. Ceilalți pot să crape.“ (p. 53). Totuși, atunci cînd viața îi este în pericol, nu ezită să întoarcă prejudecățile sau atacurile pe criterii etnice și naționale în favoarea sa, însușindu-și cu mîndrie originile, cu condiția ca acestea să-i permită depășirea momentului dificil. Atunci cînd Lafont îl umilește, obligîndu-l să se dezbrace complet și amenințîndu-l cu moartea, Joanovici găsește replica salvatoare: „Există o vorbă la mine în România… Mai bine o vacă de muls, decît o vacă moartă.“ (p. 108) Iar atunci cînd, în cadrul unui dineu oficial, același Lafont îl insultă grosolan pe Joanovici, numindu-l „jidan infect“, victima reacționează cu înțelepciune și umor, întrebînd: „Și, ă… Cît costă să nu mai fiu?“ (p. 114) „Regele Fierăriei“ va plăti prețul cerut: 5 milioane pe săptămînă, în contul teribilului șef al Gestapoului.
La capătul drumului: crima
Pe măsură ce ne apropiem de sfîrșitul războiului, compromisurile lui Joanovici se multiplică. „Echilibristica“ pe care trebuie să o facă între autoritățile de ocupație și forțele de rezistență este din ce în ce mai dificilă și mai dramatică. Iar viața unor oameni nevinovați depinde de un singur cuvînt sau gest al „Regelui Fierăriei“. Unii, chiar apropiați ai lui Joanovici, vor sfîrși tragic. Destin implacabil sau decizii personale lipsite de scrupule?
Joanovici evită răspunsul. Singura lui preocupare rămîne aceea care l-a motivat dintotdeauna: să supraviețuiască. În primul rînd, trebuie să își „spele“ imaginea publică. Omul „onest și serviabil, extrem de muncitor“ în slujba Reich -ului (cum îl numește într-o scrisoare oficială Lafont – p. 111), care și-a obținut certificatul de arianism prin exhibarea unei legitimații de membru al Gestapo -ului și prin brutalizarea medicului examinator de către doi SS -iști, ajunge „Spass“, principalul sponsor al Rezistenței franceze. Agentul „Spass“ îi eliberează din închisoare pe comisarul Fournet și pe agentul de poliție Piednoir, obține arme și mijloace de transport pentru FFI, confecționează brasarde pentru partizani. Apoi, imediat după Eliberare, într-un gest ce pare sinucigaș, îl dă pe mîna poliției pe Lafont, la capătul unei vizite în casa în care acesta se refugiase și al unui dialog justițiar: „Pentru mine, nu ești decît un nazist infect.“ (Joanovici) „Cît costă să nu mai fiu?“ (Lafont) „Prea mult pentru tine.“ (Joanovici) – p. 231.
Chiar și așa, „Regele Fierăriei“ nu poate evita inevitabilul: în 1947, „marele rezistent“, „opozant al regimului nazist“, este acuzat de „înaltă trădare și crimă“ (p. 13). La fel ca în proza realistă rusă a secolului 19, un drum presărat cu nenumărate fărădelegi sfîrșește în crimă și pedeapsă. Iar „Monsieur Joseph“ nu are o singură crimă la activ. El îi trimite cu sînge-rece la moarte pe Adrien Estebeteguy (zis „Bascul“) și pe soția acestuia, promițîndu-le vize pentru Argentina. În realitate, fostul gangster și protector al lui Joanovici ajunge în casa sadicului doctor Petiot, specializat în eliminarea la cerere a corpurilor unor persoane socotite „indezirabile“. Același „mare rezistent“ (conform certificatului primit după război) îi denunță la SS pe cei mai importanți membri ai mișcării de partizani din Paris, aceștia fiind fie lichidați în cadrul unei razii, fie executați după arestare. Singurul supraviețuitor al evenimentelor, tînărul Robert Scaffa, martor incomod al denunțului lui „Spass“, este răpit și împușcat chiar de către acesta. La capătul drumului presărat cu crime: crima.
Realitatea benzii desenate
Romanul grafic al lui Nury și Vallée se încheie cu condamnarea lui Joanovici, urmărit pînă la sfîrșitul vieții de judecătorul Legentil (un soi de Javert modern), care își sacrifică locul de muncă, viața personală și, în cele din urmă, propria familie pentru a face dreptate în cazul Scaffa. Sîntem în 1965, afacerile cu metale nu mai interesează pe nimeni, iar moartea „Regelui Fierăriei“, acum un bătrîn bolnav și ruinat, îngrijit de amanta sa, Lucie, trece complet neobservată.
Abia din momentul în care închidem copertele cartonate, lucrurile devin cu adevărat pasionante. Il était une fois en France nu reprezintă o simplă ficțiune desenată, iar Joseph Joanovici nu este doar protagonistul imaginar al unui roman grafic de neuitat. Cîteva referințe bibliografice ne ajută să ne formăm o părere despre realitatea benzii desenate: filmul L’Étrange Monsieur Joseph (2001, regia Josée Dayan), după cartea biografistă omonimă a lui Alphonse Boudard (1998), romanul lui Patrick Modiano – La Place de l’ Étoile (1968) și volumul său autobiografic Un pedigree (2005), volumul biografist-detectivistic al lui Henry Sergg – Joinovici. L’Empire soutterain du chiffonier milliardaire (1986) și volumul istoricist al lui André Goldschmidt – L’Affaire Joinovici : Collaborateur, résistant et… bouc émissaire (2002).
Toate aceste referințe indică un singur lucru: existența unui anume Joseph Joinovici, fierar francez de origine evreiască română, „furnizor de metal pentru naziști, dar și furnizor al Rezistenței franceze și posibil agent al Kominternului sovietic în timpul ocupației“ (cf. site -ului www.memoiresdeguerre.com). Un Joinovici cît se poate de real, fotografiat în timpul vieții sale de magnat al fierului, dar și pe durata proceselor care i s-au intentat după Eliberare (există o mică arhivă de imagini Getty pe această temă, de accesat pe www.gettyimages.com).
Modelul real al lui Joseph Joanovici are o dată de naștere incertă (1895? 1902? 1905?), o poveste familială despre pogrom neverificabilă și cel puțin două pașapoarte: unul român, altul sovietic. La fel ca personajul lui Nury și Vallée, nu știe să scrie, nu știe să citească, dar devine miliardar ca urmare a afacerilor cu metale cu Reich -ul nazist. După război, este judecat pentru „colaboraționism economic“ și condamnat la închisoare. Moare, ruinat și în dizgrație, în 1965. Dar nu rămîne complet uitat. La fel cum Joanovici oferă replici memorabile în romanul grafic al celor doi autori, Joinovici lasă la rîndul lui posterității cel puțin o frază celebră. Iat-o citată în cartea lui Alphonse Boudard, cu referire la procesul din 1949 al „Regelui Fierăriei“: „Nu eram vîndut nemților, din moment ce eu îi plăteam pe ei.“