E tot mai evident că pentru Nicolae Ionel poezia e un organ al sacrului, în sensul că spiritul poetic facilitează sfințeniei expansiuni nelimitate, menite a determina toate realitățile lumii să-și recunoască apartenența la cele divine. Procesul acesta e receptat și comunicat de o ființă lirică foarte înzestrată pentru revelația frenetică. Mitul esențial al cărților publicate de el (cu deosebire în Carul Mare, C.R. 1991) e cel al ființei infinit deschise. În gândirea lui poetică nu există margine și centru, nici acum și altădată: totul e centru și ființează acum. Situându-se pretutindeni, centrul întrupează un prezent fără sfârșit. Toate elementele lumii sunt reședințe ale lui, comunicând o infinită euforie osmotică. Titlul cărții mai sus pomenite aduce și o justificare culturală a poziției și credinței poetice a lui Nicolae Ionel. În simbolistica Ursei Mari, domină ideea de reprezentare a centrului lumii, atât în tradiția hindusă, cât și în cea chineză, dar și în creștinism. Constelația reprezintă o reședință a Supremului Unu. În același timp, e considerată ca „un suport în metodele de concentrare mentală pentru păstrarea lui Unu“. (Cf. Dictionnaire des Symboles, Robert Lafont, 1982). Să mai notăm, conform aceleiași surse, că și în Noul Testament Christ e reprezentat, la a doua sa venire, ținând în mână șapte stele.
Toate aceste tradiții sunt recognoscibile în reprezentările imaginarului lui Nicolae Ionel. Pentru el, a scrie e o chestiune de plasament esențial al spiritului, o problemă de situare centrală pentru menținerea într-o stare de revelație fără sfârșit. Scrisul înseamnă empatie, transfer esențial în „cealaltă parte a înțelegerii“ și dialog înțeles ca mântuire prin de-limitare: „Să scrii lumea, nu până a mântui, nici măcar până o-ncifrezi: ci până când devii un lucru blând printre alte lucruri de suavă penumbră, atât de lucru și atât de supus condiției sale, încât lumea se va scrie cu mâna ta.“ Limitele sunt moduri de afirmare a solitudinii; scrisul și contemplația lui Unu Suprem, prezent în toate, le anulează. Starea firească a observatorului liric e chietismul provenit din intuiția unei atotprezențe ce se recunoaște. A avea lumea, a o poseda fără fervoarea posesiei, ce instaurează limite, e teza eterică a acestei cărți. Entuziasmul mistic obiectivează un paradis al comunicării prin înlăturarea tuturor limitelor; poemul însă e o formă de koan: „Și poemul, în care totul se poate uni încă odată și-ntoarce în raiul fiindului lui.“ Contemplația are rostul unei reîntoarceri euforice în nediferențiatul pulsatoriu, în „adâncul elocutoriu al lucrurilor“. Deposedată de orice atribute ale individualității ce însingurează ființa lirică percepe toate mișcările lumii ca pe niște pulsații ale acelei profunzimi emanatiste. Obiectivitatea a fost definită de Jaspers ca funcție a celui ce înțelege. Nimic, deci, mai obiectiv decât lirismul atâta timp cât te concepi ca pură potențialitate, „ca știut de adâncul elocutoriu al lucrurilor, al lucrării din ele și din făpturile vii“.
Fascinant în poemele lui Nicolae Ionel e modul de a institui ca mit poetic sâmburele unor doctrine teofanice izomorfe din timpuri și spații culturale diferite. Sunt încurajat să cred că modelul spiritual cel mai apropiat structurii acestei cărți provine din spațiul hindus. Curajul e îndreptățit de însăși prima parte a copertei, unde se recunoaște o diagramă ce simbolizează „psihodinamica și cosmodinamica, drept trecere de la Unul la Multiplu și invers“. O prezentare/reproducere quasi-identică se găsește într-o lucrare fundamentală a lui Sergiu Al-George – Limbă și gândire în cultura indiană. În capitolul final al acestei cărți („Unul și Multiplul ca formă de manifestare“), cometând sistemul lui Bhartrhari, se ilustreză, printr-un citat, o idee centrală a acestui sistem: „Brahman, fără de început și fără de sfârșit, esență a cuvântului, care este nepieritor, se desfășoară sub forma obiectelor“. Cuvântul/Logosul/Brahman e Unul Absolut/Ființa ce se multiplică ajutată de sakti (energie). Mai departe, disociind doctrina indiană a Logosului de cea greacă, Sergiu Al-George constată, la indieni, accentul pus pe psihodinamica acestuia, pe aspectul psiholingvistic. E evidențiată simetria dintre multiplicarea în temporalitate a lui Unu-Absolut și dispunerea în succesiunea entităților expresive a gândului-cuvânt. Această simetrie se regăsește „și în procesul invers al trecerii de la Multiplu la Unu reprezentat în cosmodinamică prin disoluția lumii și reântoarcerea spre momentul precosmogonic, iar în psihodinamică prin reintegrarea formei prediscursive“. Tulburător e că, topind modelul doctrinar în masa dinamică a reprezentărilor în șuvoi, Nicolae Ionel își păstrează integră condiția mito-poetică. Iată începutul primului text din cartea sa: „La început pe ele însele se înțeleg cuvintele. Ca fără de mine, ca fără de lume. Apoi trec în piatră, în cenușă și devin înțelegere a pietrei, a cenușii. Mai departe pătrund în ierburi, în frunze. Tresar nervuri, seve, fluiduri, se ating căi vechi, scrise de aștri, în adâncul celulelor, se vădește – doar – sieși o regăsire a gândurilor din care s-au făcut lucrurile“ etc.
E intersant cum lirismul, fără să-și stingă toate puterile conotative, devine izomorf, chiar dacă atins de frezenie enunțiativă, cu o doctrină ontologic-lingvistică. În sistemul lui Bhartrhari, spune: Sergiu Al-George, noțiunea cheie este pratibhă („lumina“). Această noțiune cheie e asimilată cu nivelul suprem al limbajului, pasyanti – „vorbirea care vede“ (celelalte nivele fiind: „vorbirea desfășurată“ și „vorbirea medie“). La acest nivel suprem, Vorbirea elimină succesiunea și diferențierea, păstrând, totuși, potența succesiunii. Pentru Nicolae Ionel discursul poetic e „vorbire care vede“ contemplație a simultaneității și dinamicii de la Unul la Multiplu și invers: „Și fiecare făptură, fiecare lucru e o încifrare a tuturor celorlalte, un cod pururi deschis în care orice vibrare, orice gând și simțire, orice lucrare în moarte se înscriu…“
În aceste nenumărate voiaje între Unul și Multiplu răsar concrețiunile lumii, prin tot atât de nenumărate contemplații extatice. Poetul, chiar dacă repetitiv ca întocmai dogma (cu sens blagian-barbian), face instrucție „de lucrurile esențiale“, deplin convins că percepția poetică, plenar înfășurată în discurs și cu totul ritualizată, având deasupra Carul Mare, resimte stările repetate centrate pe revelație. Comportamentul obișnuit ține de transe și transferuri eterice. Firea poemelor contemplă transparențe ce se autocontemplă, într-o beție a nesfârșitelor fuziuni, peste care stăpânește vederea brahmanică, „vorbirea care vede“: Văd ca și cum sunt văzut, văd cu ceea ce mă vede… aproape văd cu toate-ntrupările ce m-au adus până-n lutul acesta, devin o poartă, o trecere a vederii în lumină, a luminii-n vedere a substanței în iluminare“. Deși gândul exegetic mereu cade în ispita de a căuta baza dogmatică (cu sensul mai sus precizat) a poemelor, acestea îl rețin cu forța lor genuină și cu atmosfera de început de lume și de cunoaștere. Adesea, în narcoza lor mistică, delicată dar stringentă, găsești spiritul acut ca de koan: „Ce văzător e văz și ce vedere în cel privit – care-i consacră văzul lui?“ Vederea – mediu, dar și potență și act al luminii – e un transportor și recipient al Logosului: Ramul acesta nu-l văd din afară ca pe un în-afară al meu… Privirea mea întâlnește în el nu vedere, dar pregătirea privirii, pregătire ce mi-a premers în afundul veacurilor, și de la care eu văd, și el, ramul, lucrul, reflectă“. Înzestrat pentru perceperea a ceea ce e eteric (lumină și sunet) Nicolae Ionel ca toți misticii, cu simțurile și gândirea îi apocalipsă, e sensibil numai la timpurile și locurile arorale sau la cele de sfârșit ale lumilor. Spre final cartea sa de poeme, după o instrucție dogmatică (cu același sens firește), lasă discursul să se înmiresmeze în apa edenice ale rugii creștine, în care se reflectă o bunătate franciscană fericită și se vede adorat și senin, chipul Sfintei Fecioare. Frazele poetice cunosc aici, convulsiile celor ale profeților, se îngrozesc, cunoscând fericirea sacră și extazul convulsiv, întâlnit și în precedenta carte a poetului. Scara de raze. Și lirismul triumfă într-o mare poezie
Rar mi-a fost dat să citesc un poet în ale cărui poeme se simte miezul incandescent al viziunii neconsolate parcă de atenuarea prin forma poetică a aprigului dinamism care-i constituie ființa. Nicolae Ionel e unul dintre acești poeți. În cartea lui cea mai recentă (Scara de raze, Junimea, 1990), „die Sprache spricht“ -Vorbirea însăși vorbește. El e unul dintre foarte puținii din poeții de azi pentru care Vorbirea reprezintă idiomul esențial ce revărsându-se, revelează. Condiția sa e a unui agent (de la ago) al vorbirii în frenetica ei desfășurare. Infinitivul lung (Vorbire) definește o realitate aflată în act perpetuu. Orfic frenetic, Nicolae Ionel are convingerea sacralității lumii vizionate cu „celulele uranice“ ale spiritului. Pare că spiritul poetic e, aici, pradă unui vizionarism ardent ale cărui ținte sunt tot atâtea întrupări ale focului sacru. Această realitate primește în versurile poetului la care medităm întreaga încărcătură teofanică pe care o posedă marile construcții mitice. Putem vorbi, aici, cum a făcut-o Ștefan Aug. Doinaș, vorbind despre prima carte a lui Nicolae Ionel (Cuvânt în cuvânt), de entuziasmul unei naturi poetice ce-și recunoaște ascendenții, invadată de cele sacre. Nucleul mitic al poemelor lui Nicolae Ionel e nutrit de o pasionalitate uranică al cărei corespondent izomorf e vârtejul (vortex). Versurile sale par produși ai unei mânii sacre a Vorbirii fluide. Cuvintele însele și imaginile nu se revendică parcă dintr-o acțiune de elaborare, ele sunt fragmente ale unui iureș năvălit peste un logothet. Ca în mazdaism, universul e divizat între Ormuzd și Ahriman. Ormuzd, adesea invocat, alături de Donar cel germanic și de Indra, e o divinitate a furtunii; în egală măsură a focului zămislitor. În mitologia indică Angi, Indra și Surya reprezintă terestritatea, lumea intermediară și realul celest, altfel spus: focul obișnuit, tunetul și solaritatea. Divinități ale furtunii și focului, acestea reprezintă în același timp ideea de transfigurare abruptă a lumii sub imperiul luminii. Un element izomorf al furtunii îl reprezintă pasionalitatea. În poemele din Scara de raze, aceasta e prezentă sub forma intensității revelației. Suflet mistic, Nicolae Ionel își centrează fluxul tuturor vorbelor spre puterea de a sugera anularea individuației, prin regăsirea focului sacru originar, înseși limitele dintre vocabule dispar, discursul poetic însuși nu e decât o albie a Vorbirii, esențiale.
Ideea anulării individuației spre regăsirea patriei originare e realizată cu concursul foarte multor verbe cu conotații de oripilare a oricărei limite. Mișcării abrupte a verbelor oripilante a granițelor îi urmează ascensiunea spre comuniune. Suflul poemelor e asigurat de imagini de o vizualitate intensă, asociată cu rostogoliri auditive. Ca în străvechile revelații, divinul apare inițiatului în fulger și tunet. Pradă revelației, limbajul angajează tonuri oraculare de gâlgâire imnică: „Venirea / pe verbe-a vremii / fără timp când templul / polifonal al lumii / se va-ntoarce / sintetizat în flacără! / Imn! Imnul!“. Poemul înțeles ca intensitate maximă a participării la actul inițiatic se transformă într-o revelație dionisiacă al cărei efect e beatitudinea orgiastică în regimul contemplației frenetice. Orice poem se asociază ideii de furtună mistică și deschide tresee în care grozave canonade, deopotrivă ale sunetului și luminii, și prăbușiri ale tuturor formelor pregătesc transfigurări beatificatoare. Tonul textelor adună accentele rugăciunii profetice. Nu o dată, în fluxul mâniei divinatorii, în care adorația împrumută energii de la imprecație, alături de imagini ale transei confesiunii, în poem se aprind luminile reprezentărilor rafinamentului manierist, irigat, e drept, de impetuozități oraculare „candelabre de spații / aprinse în templu / acestei rugi cu care / vin ning / acopăr pământul“. Tornada mistică bruschează toate articulațiile poemelor, unde domină eufoniile și aliterațiile făcând sufletul să ia multiple înfățișări ale unui extaz convulsiv. Voluptatea dezmărginirii (vezi tema orfică soma-sema) ia forma violenței unui sparagmos, menadele fiind înlocuite de teribile energii ale delimitării. Substantivul tare și verbul vuitor umplu poemele de hiperbole al căror huiet ține conștiința într-o continuă apocalipsă. Eul liric e, aici, un fel de ființă-cutremur pentru care sfârtecarea învelișurilor (soma) e echivalenta ieșirii din mormânt (sema).
Orfic duduitor, pătruns de misia sacră a distrugerii oricărei limite pentru regăsirea Ființei, Nicolae Ionel e un relief pregnant al liricii contemporane.