Sintagma „proză de analiză psihologică“ nu lipsește din niciun studiu critic consacrat Hortensiei Papadat-Bengescu. Cunoscuta scriitoare nu este cunoscută ca autoare de scrieri mai puțin sofisticate, pline de viață – și moarte – și de dramatismul unor experiențe trăite. Nimeni n-a mai citit, de multă vreme, romanul Balaurul, apărut în 1923, care, după aproape o sută de ani, nu și-a pierdut autenticitatea și forța expresivă (poate datorită și faptului că derivă dintr-un episod din biografia scriitoarei: perioada în care a îngrijit, ca asistentă medicală voluntară, răniți veniți de pe front).
În orășelul F (Focșani), în noaptea de la mijlocul lunii august 1916, mobilizarea și intrarea României în război sunt aduse la cunoștința cetățenilor prin sunete de goarnă.
Laura (un alter ego al autoarei) se află împreună cu cele două surori ale ei când se anunță evenimentul. Se înrolează voluntar în cadrele Crucii Roșii și este repartizată la infirmeria înființată în gară, unde urmează să fie triați răniții; acolo, ea le va acorda o primă îngrijire, ajutată fiind de o moașă văduvă și activă, precum și de un grup de cercetași.
La început, Laura are puțin de lucru, astfel încât se ocupă mai mult cu tricotatul unor obiecte de îmbrăcăminte pentru ostașii de pe front; apoi, îndeosebi după ce trupele românești încep să se retragă din Ardeal și după dezastrul de la Turtucaia, încep să sosească trenuri cu răniți. Primul tren cu răniți i se înfățișează ca un balaur care transportă suferința omenească.
Între timp, în oraș vine o familie, Damian, refugiată din partea de țară ocupată temporar de nemți; pe drum le murise o fetiță aruncată de ceilalți refugiați din tren într-un șanț. Doamna Damian are pe front un frate, Dorel, de care nu știe nimic. Laura ajută această familie să-și găsească un adăpost în vecinătatea locuinței sale, la preotul Cristea. Preotul este mai mult cu gândul la propria lui fată, Ancuța, care făcuse un copil din flori cu un telegrafist, plecat ulterior pe front. Întreaga familie Cristea trăiește ca pe o dramă această situație.
Dacă la început Laura nu se pricepe să panseze un deget, în scurt timp se obișnuiește cu noua ei îndeletnicire și se descurcă atât de bine încât este apreciată de răniți și de medici pentru primul ajutor pe care-l acordă. O prețuiește și președinta Crucii Roșii, pentru modul ei de comportare.
Îngrijește printre alții un pacient suferind de o infecție, dascălul Gore de la Sf. Vineri, care o confundă cu „coana moașă“. Scena este comică. Deși are soție și șapte copii, acesta, copleșit de recunoștință și cu mintea rătăcită, o cere în căsătorie.
Dimineața, Laura lucrează la infirmeria din gară, iar după-amiaza, când este înlocuită de moașă, la spitalul pentru răniți improvizat în localul liceului din localitate. Aici ajunge în preajma unui rănit căruia o schijă de obuz i-a sfărâmat pieptul și i se vede inima bătând, situație uimitoare, nemaiîntâlnită de Laura până atunci; rănitul moare după câteva zile.
Fata de familie bună, cu o sensibilitate educată, care vede, printr-o spărtură din pieptul unui rănit, inima pulsând – iată o reprezentare de neuitat a inițierii în brutalitatea vieții.
Laura trăiește mai multe experiențe răvășitoare, care o marchează. Un țigan, Dobre, pe care încearcă să-l salveze, dar nu reușește, moare cu numele ei pe buze. Locotenentul rezervist Cojocaru, în viața civilă învățător, revine la spital rănit a doua oară, salvat de la moarte de ordonanța Dumitru; până la urmă, ofițerul totuși moare, iar Laura înțelege că devotamentul ordonanței față de ofițer era interesat și simulat.
Trec și trupe rusești, ocazie cu care Laura îngrijește un rus, Ivan. Apoi orașul este evacuat și ocupat de nemți. Laura însă rămâne pe loc. Popa Cristea găzduiește și un subchirurg austriac și o obligă pe Ancuța, căreia îi murise fetița, să se căsătorească cu străinul, pentru a putea trăi în condiții mai bune sub ocupație.
În sfârșit, după lupte grele și sacrificii supraomenești din partea românilor, nemții sunt bătuți și armata română reintră în oraș, primită cu multă bucurie de locuitori.
Fratele soției lui Iancu Damian, Dorel, moare de tifos exantematic, iar logodnicul Ancuței nu se mai întoarce de pe front. Deși însărcinată din nou, cu austriacul, ea refuză să se mărite cu acesta. Ca urmare, moare bătută de tatăl ei.
La marginea orașului, între pomi se improvizează un cimitir unde sunt îngropați atât soldații români, cât și francezii, rușii și nemții căzuți în luptă, reuniți fratern pentru totdeauna în pământ.
Hortensia Papadat-Bengescu are o viziune lucidă și demistificatoare asupra războiului. Balaurul anticipează , în această privință, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război al lui Camil Petrescu.