În această vară, Anca Vasiliu, născută la Bucureşti şi profesoară de filosofie greacă la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne, a fost recompensată de Academia Franceză cu Marele Premiu pentru Filosofie pe anul 2022. Aceasta este una dintre cele mai importante distincții primite de un intelectual umanist de origine română, în ultimele decenii. Despre această distincție, dar mai ales despre condiția actuală a filosofiei, într-un dialog exclusiv pe care doamna Anca Vasiliu a avut amabilitatea să îl acorde României literare.
Anca Vasiliu s-a născut în 1957 la Bucureşti. A fost cercetător la Institutul de Istoria Artei (Academia Română). Din 1990 s-a stabilit la Paris, iar în 1998 a fost recrutată de Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Franţa (CNRS), potrivit site-ului suplimentuldecultură.ro. În prezent, Anca Vasiliu este cercetător principal şi coordonator de lucrări în cadrul unei echipe de cercetători şi profesori de filosofie antică – Centre Léon Robin de Recherches sur la pensée antique, afiliat Facultăţii de Filosofie a Universităţii Sorbonne (Paris IV). Este doctor în filosofie abilitat pentru a conduce doctorate în acelaşi domeniu. De asemenea, Anca Vasiliu susţine cursuri de istoria filosofiei antice la Universitatea Paris I, Panthéon-Sorbonne. A fost director de program la College International de Philosophie (Paris, 1998-2004). Este director al revistei „Chôra“ de filosofie antică şi medievală, editată de Polirom.
A mai publicat: La traversée de l’image (Desclée de Brouwer, Paris, 1994); Architectures de l’image. Monasteres de Moldavie, XIVe-XVIe siecles (coeditor, Paris-Méditerranée şi Jaca Book, Paris, Milano, 1998), volum tradus în italiană şi germană; Du diaphane. Image, milieu, lumiere dans la pensée antique et médiévale (Vrin, Paris, 1997), volum tradus şi publicat de Polirom în 2010; Dire et voir. La parole visible du Sophiste (Vrin, Paris, 2008), volum distins cu Premiul de Filosofie al Societăţii de Studii Greceşti (fondată la Paris în 1867); Eikôn. L’image dans le discours des trois Cappadociens (Presses Universitaires de France, Paris, 2010), volum tradus şi publicat de Doxologia în 2017; Image de soi dans l’Antiquité tardive (Vrin, Paris, 2012), volum distins cu Premiul Montyon şi Medalia de argint a Academiei Franceze; Divines techniques. Arts et langage homérique à la fin de l’Antiquité (Classiques Garnier, Paris, 2016); Penser Dieu. Noétique et métaphysique dans l’Antiquité tardive (Vrin, Paris, 2018); Montrer l’âme. Lecture du Phedre de Platon (Sorbonne Université Presses, 2021); şi un volum de poeme, Entre la gloire et la peau (Corlevour, Paris, 2020).
Cristian Pătrășconiu: Să începem de departe: scade impactul filosofiei în lume? S-ar părea că „duhul vremii“ nu e cine știe ce preocupat de filosofie.
Anca Vasiliu: Nu cred că „duhul vremii“ în care trăim este mai puțin preocupat de filosofie. Dimpotrivă, aș zice. Lumea actuală se confruntă cu provocări majore, multiple, cu impact imediat și totodată cu efecte de lungă durată, aducând schimbări poate ireversibile. Nu le înșir, le știm cu toții; mergem din surpriză în surpriză și suntem supuși unei adaptări rapide la mutații sistemice deopotrivă naturale, politice și epistemice. Amploarea și viteza provocărilor nu cer doar o adaptare biologică ; ele trebuiesc înțelese și deci supuse judecății critice. Cauzele și efectele schimbărilor, repartiția dintre bine și rău, evaluarea acțiunilor care răspund sau nu provocărilor – sunt probleme filosofice. În fața lor fie suspendăm orice judecată, fie căutăm să înțelegem și să intervenim. Dar și într-un caz și în celălalt suntem constrânși la o evaluare a condiției proprii, și în cele mai multe cazuri această evaluare este mai oportun susținută de o bună cunoaștere a arsenalului conceptual filosofic decât de o invenție ad-hoc de repere și metode de analiză. În fața provocărilor actuale cunoașterea instrumentelor raționale și o bună disciplină a gândirii și a limbajului sunt preferabile orbecăitului și preluării din mers a unor soluții-miracol de așa-zisă fericire. Până și îndoiala în fața oportunității cunoașterii filosofice e tot filosofie și e preferabilă absenței reperelor, a disciplinei stăpânirii de sine, a discernământului și a spiritului critic.
Cum e – cum poate fi – bună pentru filosofie această condiție – să îi spunem defensivă, tot mai defensivă?
Între spiritul filosofiei și ceea ce se numește „opinia comună“ a fost dintotdeauna o relație tulbure de atracție și respingere. Filosofia stârnește adesea patimi destructive (exemplul binecunoscut al condamnării lui Socrate), iar puterea politică manifesta în mod recurent tendința de a anihila disciplina filosofică întrucât ea nu numai că nu-i servește cauza, ci o pune mereu la îndoială, acesta fiind de altfel însuși rolul filosofiei. Exista însă o putere surdă și tenace în demersul filosofiei, o putere care nu e nici defensivă, nici ofensivă, ci este putere pură, simplă și radicală. Este puterea rațiunii, puterea alegerii cumpănite dintre bine și rău, puterea științei adevărului și a distincției dintre adevărul unei demonstrații matematice și cea a unei demonstrații logice, sau a distincției dintre realitatea empirică a lumii și cea dată de cunoașterea legilor existentului. Pe scurt, aș spune că e preferabilă o bună educație filosofică pentru a ști cum poate ea fi de folos omului și societății, mai degrabă decât ocultarea ei și căderea în plasa retoricienilor abili, cititori în stele sau politicieni fără scrupule. Doar bunul-simț, o natură de la sine echilibrată și educația „celor 7 ani de acasă“ nu sunt suficiente.
Poate că nu am răspuns exact la întrebarea dvs. Filosofia nu-mi pare a fi supusă astăzi unei situații în care să fie obligată să-și apere drepturile și să se adapteze lumii contemporane. Deși e o disciplină sofisticată (și sofistică, de altfel, pentru că este o artă a limbajului), filosofia este în același timp un exercițiu natural și peren. Omul nu are însă un acces spontan, în ciuda diferitelor curente „spirituale“ care au pledat în favoarea dimensiunii spontane a filosofiei (precum în pilda lui Ibn Tufayl). Învățând disciplina ei, filosofia ni se revelează a fi o căutare intrinsecă spiritului uman și limbajului, o căutare pe care anticii au pus-o sub semnul oracolului delfic : cunoaște-te pe tine însuți. „Omul“ filosofiei nu se schimbă; el este unic și, totodată, universal. Pentru greci, filosofia se identifica cu logos-ul, expresie comună sufletului și intelectului. Dar descoperirea filosofiei, distincția disciplinelor specifice (ontologia, etica, epistemologia, logica, teologia) și accesul la logos (gândire rațională și limbaj adecvat) țin de educație, iar metodele acesteia sunt într-o permanentă mișcare. E adevărat că disciplinele filosofiei și filologiei clasice sunt obligate să-și apere existența în sistemul învățământului actual, determinat de țelul aplicabilității imediate a științelor. Dar filosofia ca atare nu este persecutată și nici nu se află în situația de a apăra un „donjon“ al meseriei. Cel puțin așa văd eu lucrurile, poate fiindcă le privesc cumva de la rădăcinile exercițiului filosofic. Parmenide, Platon, Aristotel, Epictet, Plotin, Augustin, Descartes, Spinoza, Pascal, Wittgenstein (ca să dau câteva exemple aleatorii) nu vor dispare chiar dacă astăzi nu sunt citiți de foarte mulți oameni. Textele lor ne sunt oricând la îndemână și ne vorbesc atunci când vrem să le deschidem și știm ce căutăm.
Direct despre parcursul dumneavoastră profesional: să vii din Est și să te impui în Vest – și nu oriunde, ci în câmpul reflecției filosofice! Nu există o rețetă, există un drum, nu?
Nu există o rețetă, ci un drum, și acest drum e drumul fiecăruia, un drum pe care fiecare om merge singur. E o subtilă dialectică, una care se desfășoară de-a lungul drumului, o combinație între asumare conștientă, clarviziune a rațiunii pentru care ai ales acest drum și nu un altul, adaptabilitate, modestie și tărie, încredere și, totodată, disponibilitate în a învăța din orice și tot timpul. Drumul e esențialul, și deci nu trebuie să te oprești niciodată. Întotdeauna e loc de mai bine, mai departe, mai profund. Oprirea într-o parcare confortabilă este o eroare. Când am intrat la CNRS, în urma unui concurs extrem de exigent (în medie un post pentru 200 de candidați în acel moment), mi s-a spus glumind că mă pot culca pe ambele urechi. De fapt greul abia atunci a început, când am ajuns în concurență directă cu colegii. Abia atunci a trebuit să mă impun, nu pentru că eram amenințată cu excluderea (postul e definitiv, o dată câștigat), ci pentru că, fiind în acest mediu al cercetării și al învățământului superior, concurența este motorul tuturor activităților și garantul calității lor. Din acel moment nu mai ești liber să vrei sau să nu vrei să muncești. Ești în schimb liber să îți desfășori calitățile intelectuale, știința și imaginația pentru a-ți realiza pasiunea care te-a condus acolo. Atunci înțelegi că ești plătit să faci exact ceea ce îti place. În aceste condiții, stimularea este maximă și îți dă curajul de a fi original și de a-ți impune provocări multiple și ștachete înalte. Condiția este să fi ales bine domeniul, să fi știut ceea ce îți corespunde intelectual, să știi să programezi, să te focalizezi și să renunți la anumite ocazii fără o perspectivă clară, adică să nu alergi după mai mulți iepuri în același timp, și să nu te lași descurajat de piedici și de eșecuri. A rămâne tu însuți, a nu mima modele, ci a căuta să fii propriul tău model, a avea încredere în forțele proprii fără a cădea în orgoliu, a ști să fii singur și întotdeauna nemulțumit de tine, știind că poți fi și mai bun, și mai clar, și mai convingător, și mai profund, a nu-ți fi frică să deschizi porți și drumuri chiar dacă mergi o vreme ca o locomotivă singură, a face întotdeauna în așa fel încât să nu-ți fie rușine cândva de ceea ce ai făcut, a-ți asuma alegerile și a ști să pledezi pentru ele…, toate acestea sunt truisme despre cum se desenează un parcurs în lume. Condiția străinului este formatoare pentru că îți descoperă de fapt condiția umanului. E un Ulysse în fiecare om care își asumă condiția.
Legat de parcursul în lume: oare există și un destin?
N-aș vorbi de destin în termeni de predestinare. Fiecare om are destinul său înscris în natura umană, un destin care este partea de divin și de mister pe care fiecare trebuie să și-o descopere. Sunt socratică în acest sens : Socrate vorbea de acest destin divin care este în el și pe care își face o datorie în a-l descoperi și înțelege. Atenție, nu e daimôn-ul, ci moira, destinul și nu co-locatarul omului, de care vorbește de asemenea Socrate. Pentru mine, omul nu e o marionetă a destinului, ci responsabilul destinației pe care și-o alege și pentru care își asumă răspunderea și își creează condițiile realizării.
Tot legat de acest drum și de cariera dumneavoastră: există ucenicii estice și ucenicii vestice pe care le-ați avut?
Există ucenicii multiple, nu neapărat estice și vestice. Sunt desigur profesorii pe care ai avut sau nu șansa de a-i avea la vârsta potrivită. Sunt cărțile care ți-au ieșit în cale exact când trebuia. Sunt mediile intelectuale în care te-ai aflat în momentul în care te-ai format și mediile intelectuale în care îți desfășori activitatea și care te stimulează sau te castrează. Sunt desigur „mentori“ sau „maeștri“, rari, și uneori ascunși, pe care îi întâlnești la momentul oportun și uneori realizezi mult mai târziu că i-ai întâlnit și că au jucat un rol în devenirea ta. Am avut parte de toate acestea atât în România, cât și în Franța. Dar am fost rebelă la ideea „uceniciei“, discret, dar în mod tenace rebelă, deși am avut și am un imens respect față de foștii profesori și față de maeștrii pe care i-am întâlnit pe parcurs. Am fost întotdeauna atentă la ceea ce mi-au transmis, dar am vrut să-mi asum opțiunile și să greșesc de una singură, dacă era să greșesc, fără să urmez un model. Am admirat și admir oamenii extraordinari pe care am avut șansa de a-i întâlni, de la primele profesoare de literatură din liceu la profesorii de istoria artei de la facultate, la filosofii și filologii francezi care m-au primit în seminariile lor, la oamenii de știință cu care am înnodat un dialog lung și surprinzător de fecund. Dar admirația și afecțiunea pe care le-o port nu s-a transformat niciodată în proiecție mimetică. Rezistența față de discipolat e poate una din limitele mele.
Despre ceea ce e acum reflecția filosofică este de obicei avansată următoarea idee: că, în mare măsură, de decenii, filosofia se „usucă“, se tehnicizează, rătăcește sau încremenește în tot felul de formalisme, se îndepărtează de om. E justă această percepție sau e excesiv de simplificatoare?
Nu cred că această percepție e justă. E poate validă din perspectiva anglo-saxonă, dar nu din perspectiva filosofiei „continentale“. Filosofia a avut dintotdeauna o tehnicitate, pentru că a trebuit să fixeze un anumit sistem de argumentație cu reguli logice și retorice, să stabilească anumite protocoale discursive specifice validării științelor, să-și însușească chiar anumite discipline științifice (în antichitate: geometria, astronomia, medicina și dreptul făceau parte din bagajul filosofului), să adopte o disciplină proprie (dialectica) și să-și determine anumite domenii specifice (ontologia și metafizica, etica, estetica), dincolo de raportul său cu alte discipline precum psihologia, teologia, artele limbajului. Istoria filosofiei este ea însăși o știință a filosofiei, pentru că are de a face cu sisteme filosofice și cu doctrine (cosmologice, religioase, politice, economice). De ceva vreme filosofia împarte cu sociologia și cu antropologia anumite interese și domenii de cercetare comune. Aș spune deci că filosofia nu se usucă, ci înflorește, uneori chiar în grădini vecine ei. Dar există și un curent complex de „tehnicizare“ care provine din disciplina specifică a logicii și din încrucișarea acesteia cu filosofia științei și cu filosofia limbajului. Acest curent e puternic, dar nu e dominant. Filosofia e polimorfă și are multiple capete, precum sofistul din dialogul platonician eponim.
Când ați avut sentimentul răscrucilor de drum pentru ceea ce faceți dumneavoastră în filosofie? Ce puncte de cotitură au fost?
Au fost mai multe răscruci și cotituri. Unul din aceste momente a fost întâlnirea cu Grecia bizantină, în anii 1980, după ce am terminat Facultatea de Istoria Artei și am colindat, cu piciorul în mare parte, zone din Grecia Centrală și Nordică (Thessalia, Epir, Macedonia) pe urmele relațiilor dintre iconografiile bizantine, grecești și valahe. Acolo am înțeles că nu e suficient să studiez pictorii, ci că trebuie să înțeleg textele patristice și teologice care se află în spatele deciziilor iconografice. Apoi a fost întâlnirea cu tradiția medievală latină și sursele ei aristoteliciene, care m-au orientat definitiv către filosofie. Am înțeles că trebuie să caut nu numai textele care au inspirat limbajul iconografic bizantin, ci și pârghiile percepției vizuale, ale opticii și ale facultăților mentale care produc imagini (memoria, imaginația, capacitatea de conceptualizare figurativă, precum în matematică sau logică). Sentimentul cotiturii radicale a intervenit atunci când textele au devenit mai importante decât imaginile, și am început să am o relație fecundă cu litera textelor. Atracția pentru filosofia antică a devenit la un moment dat irezistibilă, ca în fața unui magnet. Dar Dialogurile lui Platon, cărțile Metafizicii lui Aristotel sau tratatele lui Plotin îndeamnă la o lectură infinită. Nu te poți opri la o primă lectură fiindcă la început textele par clare dar nu-și revelează sensul; la prima lectură rămâi la suprafața apei care doar strălucește și oglindește. În schimb, cu cât revii la ele recitindu-le de mai multe ori, cu atât ele se clarifică și devin „vorbitoare“; revelându-ți profunzimile, ele îți devin familiare și te conduc nu doar spre multiplele lor sensuri și relații între ele, ci și către tine însuți. Probabil că urmează o nouă cotitură importantă, poate cea mai dificil de asumat, aceea în care textele vor ceda locul lor prioritar raportului uman; atunci contemplarea spectacolului vieții capătă ea însăși sens, împlinind deopotrivă periplul lecturii textelor de filosofie și pe acela pe care l-am urmat inițial traversând lumea imaginilor.
Stați mult în opera dumneavoastră în Antichitate – inclusiv, desigur, în Antichitatea târzie. Cum (ne) (mai) vorbește astăzi Antichitatea? Altfel spus: este Antichitatea – fie ea și cea târzie – tot mai depărtată sau are o anumită actualitate? Putem lua în calcul când survolăm acest orizont tematic, și ceva ce e „trendy“: de exemplu, fuga de rădăcini? De asemenea (pun în joc un pachet tematic amplu, iată..): ce reglaje fine ne poate da aceasta mai mult decât modernitatea pe care o locuim? Ce fel de „ochelari de finețe“, ce fel de ajustări bune, solide ale „ochiului interior“?
Antichitatea nu este doar o epocă istorică revolută. Este o formă culturală care a creat opere perene și care s-a împlinit realizând un model uman (social, politic, artistic). Tot ea a creat și ideea de modernitate, adică ideea posibilității de permanentă depășire a modelului prin reluarea lui într-un alt context. „Școlile“ Antichității, Academia lui Platon, Lyceul lui Aristotel, Stoa stoicienilor s-au reînnoit în același timp în care mențineau tradiția învățământului lor specific. „Fuga de rădăcini“ este o iluzie. Tot ce este viu are rădăcini și rodește doar dacă aceste rădăcini sunt îngrijite, adică dacă sunt cercetate. Antichitatea târzie a îngrijit rădăcinile, dar a produs și rupturi fecunde tocmai pentru că a realizat întregul parcurs, de la cunoașterea rădăcinilor până la ultima mlădiță nouă. „Ochiul interior“ sau „ochiul minții“, „spiritul de finețe“ sau „spiritul geometric“, ca și metafora copacului și a izvorului care îi alimentează rădăcinile sunt topos-uri ale gândirii antice. Problema adecvării filosofiei antice la modernitate este la fel de veche ca și Antichitatea; nu a inventat-o lumea actuală, nici postmodernismul. Nu poți gândi fără Categoriile lui Aristotel, fără o raportare la idealul socratic, fără o înțelegere a eticii, cum nu poți fi un om împlinit dacă nu te-ai confruntat cu tragicul din poemele homerice, cu dilema Antigonei, cu critica politică din Republica sau cu cosmologiile grecești și biblice. Poți trăi, desigur, dar îți lipsește orizontul și dacă nici nu știi că îți lipsește nu te poți bucura cu adevărat de viață ca de un dar miraculos.
Opera dumneavoastră aparține patrimoniului cultural francez sau și, chiar dacă într-o măsură mult mai mică, celui românesc?
Limba este decisivă, fiindcă o lucrare de filosofie se gândește și se scrie într-o limbă dată sau aleasă. Formația mea filosofică este franceză, limba în care scriu sau predau este franceza, și modul de a analiza textele este specific „școlii franceze“. În același timp, formația mea românească se poate percepe, e prezentă în transparența tematicilor alese și poate într-o anumită sensibilitate în formulare, o anumită senzorialitate a expresiei, aș spune. Pe un alt plan, o parte din lucrările mele, cele scrise în primii ani ai vieții mele franceze sunt consacrate patrimoniului românesc (cele două studii despre pictura și arhitectura mânăstirilor din Nordul Moldovei); ori aceste lucrări fac și ele parte din activitatea care a fost distinsă cu Premiul Academiei Franceze. E curios că aceste lucrări au stârnit interesul instituțiilor academice și de cercetare franceze, dar nicicum al celor românești. În concluzie, „opera“ ține atât de patrimoniul francez, cât și de cel românesc, dar nu în egală măsură și nici cu o egală recunoaștere.
O derivată: ruptura dumneavoastră de România e radicală sau între România și Franța – patriile dumneavoastră – există punți, legături naturale puternice?
Nu resimt o ruptură de România, ci o distanță care s-a instalat inevitabil în timp. Nu poți fi la fel de activ în două locuri în același timp. Am încercat însă să creez punți, să antrenez dialoguri, să integrez punctual colegi din mediul academic românesc în mediul academic francez. Invit regulat colegi din România în seminariile doctorale sau de cercetare pe care le organizez la Sorbona. Am condus doctorate în co-tutelă, am participat la jurii doctorale sau de abilitare în România, am ținut conferințe și am participat la colocvii românești când am fost invitată. Și apoi e revista internațională „Chôra“, de filosofie antică și medievală, care e realizată la Paris și editată de Polirom; contribuțiile românești sunt regulate, dar revista e mult mai cunoscută în Occident decât în România. Aș spune deci că există legături multiple și punți diverse, dar ele nu sunt naturale, firești, și nici puternice, ci sunt mai degrabă modeste și reduse la un cerc foarte restrâns. E dificil să găsesc un interes și un limbaj comun la corespon denții academici din România, iar piedicile administrative sunt adesea insurmontabile.
Există o „rostire filosofică românească“ (vorba lui Noica), există ea cu adevărat? À propos și de faptul că, în Vocabularul european al filosofilor, ați pledat cauza cuvântului „dor“.
Da, există o rostire filosofică românească cum există o rostire filosofică franceză, portugheză, islandeză…, cu condiția să folosim sintagma noiciană într-un mod depatetizat. Anumite concepte se spun într-un fel anume în română și altfel în germană sau engleză; ele sunt aceleași dar înțelesurile pot fi decalate, reorientate, cu contururi și referințe sensibil diferite. Dor, spleen, saudade, nostalgie spun ceva asemănător în română, engleză, portugheză și franceză. Orizontul lor e diferit, etimologia de asemenea, obiectul lor și coarda pe care o fac să vibreze e alta, și toate acestea la un loc sunt proprii fiecărei culturi care și-a spus „dorul“ pe limba ei. De aici și până la a face din câteva cuvinte un sistem filosofic, distanța e uriașă și nu trebuie comprimată transformând arhaismele și folclorul românesc într-un echivalent mioritic al școlii de la Athena. În versiunea românească a Vocabularului… sunt multe cuvinte românești integrate constelațiilor conceptuale existente în ediția franceză sau analizate în cadrul articolelor despre limba română și despre curentele și personalitățile filosofice românești, inclusiv traducătorii români de filosofie, de la Cantemir la Samuil Micu, Treboniu Laurian și Ion Zalomit. Teza acestui Vocabular al intraductibilelor (e primul său titlu) este aceea a unei traduceri niciodată perfecte și a unei re-creații permanente a conceptelor care migrează dintr-o limbă în alta transformându-se pe parcursul migrației. Acest Vocabular poate fi citit ca o carte despre relația dintre particular și universal, despre rolul fondator al limbii în filosofie și despre absența ierarhiiilor între limbi și culturi. În acest sens se poate vorbi de o rostire filosofică românească; cât despre însuși cuvantul „rost“, se pot consulta fișa lingvistică și articolul care îi sunt dedicate în ediția românească (pp. 1168-1170).
Se poate trăi doar din filosofie în Franța?
Pragmatic vorbind, în Franța poți avea un post de profesor de filosofie la liceu sau la facultate sau un post de cercetare (de cercetător sau documentarist) în CNRS, sau un post de redactor la o editură specializată. Și alte afilieri instituționale sunt posibile, în medii profesionale în care filosofia își păstrează centralitatea. Dar cariera în domeniul studiilor de filosofie necesită o pregătire de lungă durată, câștigarea unor examene naționale și acceptarea unei existențe mai degrabă solitare și ascetice, în care domină lectura și scrisul, ca o manifestare a dialogului interior cu marile texte filosofice studiate permanent. Poți trăi din filosofie doar dacă filosofia se identifică cu o pasiune, precum muzica sau pictura. Doar în acest caz merită efortul unui drum lung și exigent și a unui pariu riscant.
Ce diferență specifică pune în profilul dumneavoastră profesional acest recentissim Premiu al Academiei Franceze? Și cum cuantificați acest premiu?
Acest Premiu confirmă un drum, recunoaște o anumită constantă în abordarea textelor de filosofie antică și mă încurajează să continui explorarea filosofică a textelor vechi. Este important în măsura în care o cercetare a textelor antice se dovedește a fi percepută nu doar ca o disciplină pur istorică, ci și ca o interogație și o reflecție actuală, arătând cât de complexe și de fertile sunt relațiile între raportul strict filologic, contextualizarea istorică, cercetarea intertextuală și finalmente o abordare anacronică bine dozată a textelor vechi. Acest premiu are o bătaie mai lungă decât aceea a propriilor mele lucrări. El încurajează un anume fel de a face să fie filosofică istoria filosofiei. Lucrările mele nu sunt decât un exemplu, desigur imperfect, dar temerar într-o oarecare măsură.
Există un premiu mai prestigios pentru filosofie în Franța decât acesta luat de dumneavoastră?
Cred că nu. Există premii speciale, pentru o lucrare de interes științific sau cu impact etic. Acest premiu este însă acordat unui ansamblu de lucrări considerate drept o „operă“. Este un premiu care consacră consecvența și coerența unui proiect filosofic.
Dacă ați fi rămas în România, cum, oare, ar fi arătat drumul dumneavoastră profesional? Ați încercat să vă jucați cu o asemenea istorie contrafactuală personală în ultimii ani?
Cred că nu aș fi făcut filosofie în România. Aș fi rămas probabil în domeniul istoriei artei vechi. Dar nu am încercat să-mi imaginez ce ar fi fost dacă era să fie altfel. Nu are rost.
În final: să ne amintim că filosofia este „știința oamenilor liberi“? Găsiți necesar să ne reamintim și să reînvățăm această definiție?
Definiția filosofiei ca o „știință (epistêmê) a celor liberi“ este formulată de Platon în două dialoguri majore, Theaitetos și Sophistul. Ar fi de remarcat că este o știință, deci necesită un proces de „învățare“, ori această știință este dialectica, Platon lăsând să se înțeleagă că practica filosofiei este asimilabilă cu o bună practică a dialecticii (nu cu practica acesteia de către sofiști) și că diferența specifică practicii filosofice a dialecticii ține de perspectiva în care este ea practicată: în vederea libertății și nu în vederea unui beneficiu imanent exercițiului pedagogic, precum în cazul sofiștilor. Trebuie deci să contextualizăm această definiție și să o situăm nu numai în raport cu dialectica ci și cu înțelesul pe care îl are libertatea: eliberarea omului de regimul necesității (dependența de un scop sau de un bun exterior) și găsirea în sine însuși a sursei tuturor actelor care satisfac binele. Această sursă este comparată cu gândirea, și exercițiul deplin împlinit al gândirii se cheamă eudaimonia, starea de fericire interioară, altfel spus, împlinirea sinelui.
