Într-o literatură care a dat, de-a lungul timpului, mari scriitori satirici și pamfletari de temut, Samuel Piquet ne surprinde printr-un scurt „roman-pamflet“ de un haz irezistibil, cu trimiteri la actualitatea imediată: Jurământul pe mustață (Editions de l’Observatoire, 2022). Ne surprinde, fiindcă e prima carte – și, totodată, o reușită incontestabilă – a acestui fost profesor de franceză, colaborator la site-ul de parodii Gorafi și la săptămânalul „Marianne“. Cartea a apărut în toiul campaniei pentru prezidențialele din Franța de anul aceasta, ocazie pentru portretizarea, în tușe groase, a câtorva candidați. Dar verva satirică a lui Piquet bate mai departe: vizată e îndeosebi ideologia la modă astăzi, derivată din corectitudinea politică și excelând prin derapaje și absurdități „progresiste“. Protagonistul cărții e Guillaume, un profesor de liceu care alături de Louise, tot profesoară, locuiește într-un mic studio parizian, situat într-un cartier cam rău famat (dar pe care ei îl adoră, întrucât corespunde idealului societății actuale: diversitatea). Cei doi au deja un trecut revoluționar: Louise a făcut parte din grupul de studenți care a împiedicat – dintr-un elan anti-rasist – reprezentarea, la Sorbona, a unei piese de Eschil; Guillaume, când era student la Nanterre, se alăturase colegilor care – în numele toleranței și al valorilor democratice – împiedicaseră conferința pe care urma să o țină un filozof „reacționar“ (este ceea ce a pățit la Sciences Po Alain Finkielkraut, dar nu e un caz izolat). Guillaume și Louise au multe în comun: nu se hazardează să condamne atentatele islamiste, deoarece vor să evite „amalgamul“, aplică în predare niște „strategii pluridisciplinare“, iar în consecință elevii dobândesc „competențe transversale“, critică vehement excesele neo-liberalismului, conștientizează urmările nefaste ale colonialismului, ale patriarhatului sistemic și ale masculinității toxice. La prima întâlnire, Guillaume ezită să o sărute, ca să nu fie acuzat de hărțuire sexuală și de „viol labial“. Amândoi practică, firește, scriitura inclusivă și se angajează să nu folosească niciodată anumite cuvinte, precum „islamo-stângism“, „neo-feminism“, „rasism anti-albi“, cuvinte pe care le manipulează conservatorii. Aplicând creator afirmația președintelui Macron, cum că nu există o cultură franceză, ci mai multe, viețuind pașnic pe un teritoriu denumit în mod arbitrar Franța, Guillaume rescrie împreună cu elevii un poem celebru din Florile răului, în intenția de a-l decoloniza și desexualiza pe Baudelaire (ar mai fi și „dégenrer“, de la „gen“, dar cum poți spune asta în românește: „a degenera“?). Analiza pe text (e vorba de L’Invitation au voyage) și rescrierea lui – după ce au fost eliminate toate clișeele „reacționare“ – sunt de un comic enorm.
Viața cuplului este perturbată de intrarea în scenă a lui Wedy Le Plen (numele din text sunt foarte transparente), în care îl recunoaștem pe faimosul Edwy Plenel (faimos și prin mustața lui bogată), fost troțkist, fost director al redacției ziarului „Le Monde“, fondator al site-ului Mediapart, jurnalist temut pentru anchetele sale, care fac uneori să cadă și capete nevinovate. Între timp, Guillaume decide să susțină candidatura inenarabilei militante feministe și ecologiste Sandrine Rousseau, cea care a declarat că e măritată, dar că „și-a deconstruit soțul“ (asta nu e din roman, e autentică). În cartea lui Piquet, neobosita militantă vrea să perfecționeze scriitura inclusivă și să elimine din limbă toate cuvintele sexiste: sloganul ei electoral este „Toți bărbații albi se nasc egali în ce privește rasismul“. Inspirat de programul ei, Guillaume rescrie Marseilleza, al cărei prim vers sună acum așa: „Allons personnes qui menstruent ou pourvues d’une prostate de la Matrie européenne“ (totul ar merita citat dar nu e posibil aici. Și totuși, încă o mostră: „Entendez-vous, dans nos centres-villes/ Mugir ces féroces nazillons du repli sur soi/ Qui viennent jusque dans nos pensées sans taches/ Offenser nos minorités non-binaires et nos compagnons du vivre-ensemble“).
Louise se îndrăgostește de Plenel (mă rog, Le Plen) în care, miracol !, nu mai identifică stigmatele masculinității toxice. Marele jurnalist, far al gândirii progresiste, o invită să scrie pe site-ul lui texte pe diferite subiecte, Louise devine curând o editorialistă reputată. Rămas singur, Guillaume are tot timpul să se consacre școlii. Firește, școala e un spațiu al libertății, al multiculturalismului, al dialogului. Pentru a-i atrage și mobiliza pe elevi, Guillaume privilegiază textele unor cântăreți de rap (Booba, spre exemplu), texte inclusive și anti-rasiste. Oricum, elevii au întotdeauna dreptate, întreg procesul de învățământ este centrat pe elev („l’apprenant“, în noul jargon pedagogic), al cărui „potențial“ trebuie pus în valoare. Ca să-și ispășească păcatul de a se fi născut mascul alb și urmaș al colonizatorilor, Guillaume repetă în fiecare seară (așa cum, odinioară, reacționarii și persoanele exploatate își spuneau rugăciunea) aceste două adevăruri mobilizatoare: „Identitatea Franței este diversitatea ei“ și „Totul este în regulă în periferiile orașelor, nu e mai rău ca înainte“.
Scrutinul prezidențial se apropie, iar Guillaume e curios să cunoască ofertele altor candidați. Primărița socialistă a Parisului Anne Hidalgo (în carte Idéalbo) ține un discurs plin de clișee (dar care candidat a putut – sau a vrut – să evite clișeele ?), cu denunțarea amalgamului, a discriminărilor, a ideilor „nauséabondes“ (epitet rezervat extremei drepte), a climato-scepticilor etc. Discursul lui Macron e împănat cu cuvinte „radicale“, precum „impactat“, „reziliență“, „sinergie“, „feed-back“, „optimizare“ etc. Plenel își face o apariție vijelioasă, cu un manifest de tipul J’Accuse al lui Zola: înfierează islamofobia, rasismul, fascismul („nauséabond“), xenofobia, sexismul, privilegiul alb și adresează o vibrantă chemare la unitate sub stindardul „iubirii pentru valorile de stânga, al pluralismului și al abolirii dreptei, al respectului pentru toate religiile profetului, al libertății de a se supune, al egalității între laicitate și Șaria“.
Cartea nu ne spune cine a fost câștigătorul alegerilor prezidențiale. Nici nu contează. Important e că pamfletul lui Samuel Piquet ne răzbună pentru conformismele și delirurile ideologice pe zi ce trece tot mai agresive.