Nu se îndoiește nimeni că cinematograful a ajuns cea mai gustată formă de artă: decât să citească un roman sau să meargă la teatru, omul obișnuit preferă să se uite mai degrabă la un film. Numărul spectatorilor și prin urmare al biletelor vândute, faima personală a actorilor și a regizorilor, dimensiunile respectivei industrii situează filmul deasupra tuturor celorlalte arte și spectacole.
Curios, această cea mai prizată dintre arte nu și-a găsit decât cu greu comentatori pe măsură, cel puțin în țara noastră. În peisajul cultural românesc și-au făcut de multă vreme loc cronicari dramatici și muzicali, în timp ce critica literară apăruse odată cu însăși literatura modernă. Dar critica de film?
E drept că filmul, proclamat de Lenin drept „cel mai eficient mijloc de educare în masă“, s-a bucu rat de atenția obsesivă a cenzurii. Cinematografia românească n-a însemnat multă vreme decât tran spunerea în imagini a unei propagande primitive. Cum rolul cronicarilor de film era acela de a lăuda producțiile locale, ne dăm ușor seama de consecințe. Rareori, câte o pană in teligentă, cum erau cele ale Ecaterinei Oproiu sau Romulus Rusan, reușea să învioreze o clipă neantul cinefil. Aparent inexpli cabil, situația s-a menținut în mare și după 1989. Cinematografia românească a renăscut, oferind chiar câteva capodopere, iar cen zura a dispărut complet: n-are importanță! Reflexul de mediocritate mul țumită cu sine s-a menținut cu succes și în noile condiții.
Cronica de film semnată de Angelo Mitchievici în România literară rămâne o fericită excepție. Redactată cu regularitate, îmbrățișând toate speciile cinematografice și toate țările, articolele săptămânale ale criticului au compus, de-a lungul anilor, o adevărată artă a filmului explicată publicului larg. Dincolo de analize de specialitate – redactate însă fără ostentație tehnică – cronica lui Mitchievici devine deseori o oglindire a filmului în artele cuvântului. Cronicarul pleacă de la presupunerea că persoanele cultivate, cărora el li se adresează, frecventează atât literatura cât și filmul; iar explicarea valorii sau a mediocrității unui film se demonstrează cel mai ușor printr-o punere în oglindă cu literatura.
Ultima carte publicată de acest cronicar cinematografic, apărută la Humanitas, se intitulează Farmecul vieților distruse și reprezintă o suită de eseuri având ca obiect tema ratării, în literatură și filozofie. Această remarcabilă culegere, una dintre cele mai strălucite scrise la noi în ultimii ani, atacă o temă ce l-a preocupat pe autor în mod constant. De la cartea despre Mateiu Caragiale din 2007, continuând cu cea despre Simbolism și decadentism (2011), tema obsesivă revine; decadență însemnând conștiința propriului declin, iar declinul însemnând existența sub semnul eșecului, era normal ca investigația să privească în primul rând literatura.
Cronicarul de film trece, săptămână de săptămână, de la o lume la alta, de la o epocă la alta: condiția sa ontologică pare aceea a căutării variantelor. Poate că plecând de la această înclinație, a început autorul să descifreze câteva feluri de ratare din cele practic nenumărate.
În Farmecul vie ților distruse, lumea literaturii se deschide la fel de larg precum cea a filmului. Cioran mo ralistul inaugu rează o serie ce continuă cu Scott Fitzgerald, Cehov, Buzzati, Voltaire, Shakespeare, Sado veanu, Mircea Eliade etc., până la… Căr tă rescu, totul în tr-o dezordine progra mată, ca la cronica de cinema. Întruchipările ratării se află însă sub semnul lui Cioran: pentru fiecare manieră de a-ți distruge viața, Cioran a avut o frază, o formulă ingenioasă. Iar filosofia contem porană chemată în ajutor (Ortega y Gasset, Hannah Arendt, Gior gio Agamben, Con stantin Noica) va fi aceea care întotdeauna a utilizat pentru demonstrații mijloace literare. În finalul cărții întâlnim din nou filmul și apoi parabola biblică.
Varietatea ostentativă a operelor convocate subliniază eterni tatea unei teme. Dacă, așa cum ne-a învățat filozofia secolului XX, orice viață e un eșec, atunci manierele de a-ți rata viața devin infinite. Farmecul vieților distruse ne deschide o perspectivă ce se poate lărgi continuu.
Dacă, în aceeași persoană, se unesc profesorul universitar de literatură română și teorie literară, cronicarul cinematografic și prozatorul moralist subtil, atunci orice s-ar putea spune despre acea persoană la împlinirea a 50 de ani, dar nu că și-ar fi ratat viața! E drept, cine știe ce proiecte nemărturisite și până acum nerealizate a visat cândva tânărul Angelo Mitchievici și cine știe dacă nu îl macină și astăzi remușcările! Dar, dincolo de această eventualitate, el prezintă în ochii publicului o viață împlinită.