În Franța, Ion Pop a întreprins călătoria vieții sale. Dovadă: recenta reeditare la Editura Spandugino a Orelor franceze, două volume, apărute începând cu anul 1979.Importanța unei cărți depinde și de momentul apariției sale, nu doar de valoarea paginilor cuprinse între coperți. O știm mai ales de când așa-numita „estetică a receptării“ și-a făcut apariția și s-a impus. Cartea lui Ion Pop s-ar putea transforma în exemplu paradigmatic pentru adevărul de mai sus. Ore franceze (mai ales volumul I, 1979) adună interviuri cu unii dintre cei mai mari critici și poeți francezi, aflați în acel moment pe culmea gloriei.
O așteptare anxioasă stăpânea atmosfera culturală din țara noastră în deceniul opt al secolului trecut, iar interesul acut pentru cultura occidentală se găsea la cele mai înalte cote. Ținută până cu puțin timp în urmă sub teroare intelectuală absolută, profitând însă de cei câțiva ani de relativă liberalizare, intelectualitatea română a momentului pândea orice adiere teoretică novatoare venită dinspre lumea liberă.
Că relația româno-franceză a fost poate cea mai veche și mai solidă între țara noastră și oricare altă țară – iată un adevăr indiscutabil; „sora noastră mai mare“, i se spunea, lingușitor, Franței înainte de intrarea la noi a trupelor sovietice, iar expresia devenise aproape un loc comun.
Lucrurile se schimbaseră odată cu schimbarea de regim politic, pentru că Franța căzuse în zona interzisă și ea reprezenta tot ceea ce „realismul socialist“ sovietic detesta mai mult. Au existat însă și intelectuali care transmiteau publicului român mesajul francez, cu o inteligență și cu o perseverență remarcabile. Ion Pop, patronul „Echinoxului“ clujean, a îndeplinit alături de alții, cu convingere de neclintit, rolul de releu româno-francez. Aflat ca lector de română la Sorbona și îndrăgostit de Franța, Ion Pop a cules interviurile sale mai ales în anii 1973-1977; ele echivalau cu sorbirea halucinată de către români a unui aer proaspăt. Prin dialogurile cu Roland Barthes, Roger Caillois, Étiemble, Gérard Genette, Gaëtan Picon, Georges Poulet, Tzvetan Todorov și foarte mulți alții, tenori de prim-plan ai teoriei literare europene, Ion Pop a avut posibilitatea de a face în subsidiar operă polemică, evidențiind scrisul ca valoare estetică în sine, ca ideal suprem al oricărui mare autor. Rezultatul: o panoramă a marii critici franceze din anii 1970, o prezentare pentru publicul românesc a celei mai avansate critici culturale din Europa momentului. Cititorul român care lua în mână, la începutul anilor 1980, cartea lui Ion Pop devenea familiarul dezbaterilor de idei care agitau lumea literară în acei ani, auzindu-i direct pe criticii de vârf ai momentului confesându-se cu o sinceritate dezarmantă.
Spațiul spiritual comun, faptul că interlocutorii afișau un aer înrudit, l-au făcut pe Ion Pop să-i așeze pe autori în ordine strict alfabetică: pentru românul din 1980 ei formau o familie.
Evident, acei critici nu se simpatizau între ei în mod obligatoriu, uneori erau direct rivali, aveau despre metodologia meseriei lor păreri diferite, însă tocmai această varietate face farmecul interviurilor grupate aici.
Cum de a reușit profesorul român să-i împingă pe acești indivizi importanți la confesiune, în fața unui tânăr necunoscut și pe deasupra venit dintr-o țară străină? Rămâne marele secret al lui Ion Pop și marele merit al cărții pe care el a alcătuit-o.