Pe noi, cei de azi, probabil așa cum se întâmpla și cu cei de altădată, ne interesează, în primul rând, istoria recentă, aceea care mai poate avea efecte detectabile asupra vieții noastre. Așa că, de fiecare dată când ceva rău se întâmplă (ați observat că dacă se întâmplă ceva bun/bine, nimeni nu caută în trecut vreo asemănare?), pe unii dintre noi, martorii și deseori obiectele istoriei, ne duce mintea înapoi, doar-doar om găsi ceva de care să ne agățăm: că, adică, uite, s-a mai întâmplat ceva cam la fel. Chiar dacă asta nu ne-ar ușura cu nimic soarta.
Acum, privind neputincioși la războiul lui Putin din Ucraina, devenim mai atenți la informații care, altădată, deși ne vor fi trecut pe sub nas, cum au venit așa s-au dus în neantul uitării. Multă lume se întreabă de unde și cum a apărut Putin ăsta pe prima scenă a lumii. De unde cam știm, de la KGB. Dar cum? Credem că știm și asta. L-a propulsat Elțîn. Deci știm aproape totul, dar unele informații noi tot ne mai pot folosi.
Un documentar extraordinar al postului de televiziune ARTE ne înfățișează, pe lângă multe altele, o vizită a lui Bill Clinton în Rusia, întâlnirea sa cam glacială cu Putin și apoi una călduroasă – cel puțin așa se vede – cu Elțîn, care mai era președintele Rusiei. Se știa deja că urmașul său, ales de el, era încă tânărul kaghebist. Ținându-se îndelung de mână, cei doi își zâmbesc și conversează liber, dovadă că s-ar fi putut discuta normal cu Elțîn dacă n-ar fi fost vodca. La un moment dat, Clinton îi atrage atenția președintelui rus în exercițiu că pupilul său nu prea are la inimă democrația. Comentatorul ne informează că, spunându-i asta, americanul l-a împuns amical pe rus cu degetul în piept, acolo unde se presupunea că are și el, ca toată lumea, organul anatomic respectiv. Scena nu ne este înfățișată, ci doar povestită de un apropiat al lui Bill Clinton, care adaugă: și să vedeți ce ochi a făcut Elțîn! Iar imediat după aceea, din off, cineva ne informează că, mai târziu, când nimic nu mai era de făcut, Elțîn ar fi regretat că l-a ales pe Putin.
Unde ne trimite scena asta și informațiile acestea? Păi nu cu mult timp în urmă, dacă suntem de acord că 70-80 de ani sunt o bagatelă de câteva minute pentru istorie. Și tot cam pe-acolo. Spre finalul vieții lui Lenin, un ticălos și un ucigaș fără scrupule, el ar fi lăsat un testament în care își prevenea tovarășii de crime să nu-l pună șef pe Stalin. Era, însă, prea târziu. Iosif Djugașvili ar fi găsit testamentul și l-ar fi făcut să dispară, așa că totul rămâne doar o amintire a cuiva din anturaj, pe care o putem crede sau nu. Ce a urmat știe toată lumea. Inclusiv că s-a dezvoltat mentalitatea care mai stă și azi în mintea deja învechitului conducător al „Sfintei Rusii“.
În 1933, NSDAP-ul condus de Hitler a obținut multe voturi, dar nu o majoritate absolută la alegerile din Germania. Bătrânul cancelar Hindenburg, eroul din Marele Război (cum se numea Primul Mondial, în lipsa, încă, a celui de-Al Doilea), îl desemnează pe Adolf H. prim-ministru. Ce a urmat, iarăși, știe azi toată lumea, fie și așa, mai fără amănunte. Bătrânul erou german n-a mai trăit să vadă, însă, urmările alegerii sale, care nu ar fi fost – ni se pare azi – obligatorie. Nu știm dacă bătrânul mareșal a regretat sau nu alegerea, dar asta nici nu mai contează acum, așa cum n-ar fi contat nici atunci, așa cum nu contează nici regretele lui Elțîn și Lenin pentru opțiunile lor.
Se repetă istoria sau nu? aceasta e întrebarea, după, firește, aceea a lui Hamlet. Depinde de ceea ce înțelegem prin repetarea ei. Dacă ne restrângem afirmația la exigența ca lucrurile să semene ca două picături de apă. Atunci sigur că nu se repetă istoria. Pentru că una e anul 1933 în Germania învinsă în Marele Război, alta e anul 1924 în Rusia Sovietică și alta, cu totul alta, anul 1999, când Elțîn l-a desemnat interimar pe actualul stăpân de la Kremlin. Dar privind cu oarecare detașare de amănuntele geografice și geopolitice și altele, o oarecare asemănare există între aceste trei opțiuni.
Toate trei au fost făcute de oameni bătrâni, diminuați de boli sau vicii, poate și fascinați o clipă, cea fatală, de aparența de energie pozitivă a aleșilor, pozitivă pentru proiectul fiecăruia dintre ei, firește. Clipa următoare instalării celor aleși nu mai contează, răul e gata făcut. Așa că regretul „alegătorilor“ nu mai are nicio importanță.
Poate că e un abuz să spui că acești trei căpcăuni sunt dovada că istoria se repetă. Pentru că, la urma urmei, istoria fiecăruia dintre cei trei e alta. Sau, cel puțin, așa pare. Dar ceva tot îi unește pe aceștia, dincolo de modul în care au ajuns la putere, totalmente în afara democrației parlamentare. Și anume hecatomba pe care o lasă în urmă primii doi și cea la înălțarea căreia lucrează harnic cel de-al treilea. Munții de cadavre umane! Nevinovații uciși de mintea lor, cu mâna, firește, a altora. Nepăsarea tuturor față de viața omenească.
O întrebare tot mai rămâne: de câte ori se repetă istoria până să ne intre în cap?