Una dintre problematicile abordate de H.-R. Patapievici în scrierile sale este aceea care se raportează la puterea de discernământ. Iar aceasta, deoarece eseistul nu se simte în largul său într-un regim de opinie bazat nu atât pe afirmarea şi pe cultivarea spiritului de discernământ, cât pe conformarea la stereotipii, la prejudecăți și la false judecăți. H.-R. Patapievici își explică faptul că felurite probleme marginale au devenit centrale în dezbaterile de opinie ale contemporaneității din pricina tuturor acestor devieri cauzate de preceptele spiritului fals. Or, dacă marginalitatea acaparează spațiul simbolic și public, tinzând să se instaleze în poziție centrală prin constrângere, atunci discernământul este pus în pericol, iar ierarhiile sunt amenințate cu disoluția.
Un aspect analizat cu predilecție de eseist este acela aflat în strânsă legătură cu marea temă economică lansată de „stânga luminată modernă“, care se străduiește să inventeze și să pună la punct un mecanism economic în stare să redistribuie veniturile în mod echitabil (crede ea!). Acest tip de justiție socială ar fi realizabil prin redistribuirea proprietății private, fără a se avea în intenție de a o naţionaliza, pentru că, altminteri, o asemenea întreprindere ar fi interpretată drept apucătură tota litaristă – ceea ce și este, în fond. H.-R. Patapievici consideră că o astfel de situa ție este neadecvat prezentă în centrul disputelor politice, ea fiind tipică stării de confuzie categorială cu care ne con fruntăm, din cauza lipsei de discernământ (voită și oportunistă, aș adăuga eu).
De acest aspect ține și marea temă politică a stângii liberale moderne, referitoare la încercarea de obligare a statului să adopte un sistem de impuneri sociale. Desigur că luarea în serios a unor asemenea confuzii categoriale poate să aparţină numai spiritelor false, mânate de un instinct totalitar, ce vor să substituie puterea de discernământ cu uniformizarea socială prin recursul la niște aparenţe filantropice. Acest pericol al apetitului totalitarist, prin care se dorește suprimarea cauzelor prime pentru oportunismul cauzelor secunde, i se pare eseistului evident: „În condiţii de inversiune morală, graniţa dintre bine şi rău se estompează ori chiar se şterge. Discernământul e nesigur şi, cu timpul, dispare. Ceea ce într-o societate normală e considerat inacceptabil şi stârneşte indignare, într-un stat totalitar e acceptat ca firesc ori ca inevitabil, şi e însoţit doar de ridicări din umeri“ (Partea nevăzută decide totul, Ed. Humanitas, 2019, p. 210).
Spiritele false din capul celor ce ridică din umeri sunt (de)formate la școala care încurajează educaţia (de)axată pe informaţie, în detrimentul educaţiei fundamentate pe discernământ. Dacă odinioară puterea de judecată era tutelată de distincţia substanţială și contextualizată între bine şi rău, o asemenea discernere morală a fost înlocuită astăzi cu aplicarea principiilor ideologice ale discriminării între spiritele „progresiste“ şi acelea reacţionare sau retrograde. Or, prin adevăratul discernământ H.-R. Patapievici înțelege că ceva anume este realmente discriminat în raport cu altceva ca fiind bun ori rău, superior ori inferior. Numai că un astfel de raţionament este de nedigerat din partea ipocriților și impenitenților egalitariști.
Temerea eseistului provine din faptul că se iscă divorţul dintre spiritul și litera legii, aceasta din urmă rămânând pe poziție să decidă ceva anume, ca şi când doar ea ar reprezenta întregul corpus de legi. Dar litera singură asigură doar ceea ce poate fi făcut şi stabileşte un anumit algoritm, pe când spiritul ne orientează până unde se poate merge în mod rezonabil cu interpretarea felului în care ceea ce se poate face poate fi într-adevăr făcut: „Litera legii este mecanismul legii, e maşinăria ei; spiritul legii este discernământul legii, e conştiinţa limitelor între care maşinăria se poate mişca“ (Ibidem, p. 194).
H.-R. Patapievici consideră că doar aparent nu avem niciun motiv de îngrijorare că ne aflăm supuși unor asemenea vremuri lipsite de discernământ: „Cât timp politicul este binevoitor (cum pare a fi cazul democraţiilor susţinute de asistenţa statelor-providenţă) şi atâta vreme cât opinia publică nu ne tiranizează cu aberaţii susţinute de nişte majorităţi agresive (cum a fost cazul în trecut cu populara cultură a rasismului ori, azi, cu somaţia de a te alinia gândirii unice reprezentate de ideologia corectitudinii politice), cât timp ştiinţa nu a luat-o încă razna, substituindu-se discernământului şi cotropind cu limitările ei specifice toate domeniile disciplinare care îi stau în cale – ei bine, cât timp toate acestea nu se întâmplă, răul care se ascunde în această servitute a moralei nu sare în ochi. În schimb, dacă morala este subordonată politicului, iar politicul încetează să mai fie binevoitor şi îşi iţeşte chipul malefic (cum s-a întâmplat în cazul regimurilor totalitare), atunci lucruri tradiţional imorale – cum ar fi permisiunea de a ucide şi încurajarea de a denunţa – pot fi impuse de către statul ideologic, ca fiind morale şi legitime, tuturor cetăţenilor săi“ (Omul recent, Ed. Humanitas, 2020, pp. 295-296). La acest fel de situații alarmante se poate ajunge dacă politicul este lăsat să treacă totul printr-o grilă imorală maximalist-omogenizantă.
Discernământ înseamnă pentru eseist să apreciem lucrurile pe care le pierdem atunci când, umanitatea progresând, nu mai posedăm puterea de a pricepe că progresele din partea vizibilă a lumii se realizează pe seama unor atrofieri în partea nevăzută, ce țin de suflet. Toată legitimitatea metafizică a omului recent – dacă el ar avea cumva vreuna – ar fi conţinută în efortul de a regăsi calea discernământului care să îngăduie distingerea spiritului bun al modernităţii de spiritul ei rău și chiar malefic. Iar aceasta, întrucât discernământul nu este un procedeu oarecare de evaluare, ci reprezintă o virtute dobândită în timp, prin intermediul și la capătul unei experiențe religioase.
De altfel, ipoteza majoră a cărții Partea nevăzută decide totul este aceea că nu poate să existe discernământ, judecată de valoare, prezență a moralei şi gândire creatoare acolo unde lumea este redusă la singura dimensiune a realității fizice, spiritul neputând fi distins atunci decât cu greu de literă. Experienţa profunzimii sufletești, a moralei depline și a năzuinței spre absolut poate fi realizată numai acolo unde sunt cu putință discernământul, axiologia, morala și gândirea – adică acolo unde există cel puţin două niveluri ale realităţii, între care părții nevăzute îi este îngăduit să decidă totul. Iar în această parte nevăzută, a sufletului, puterea de discernere este, în credința autorului, preponderentă, întrucât împiedică reducerea inteligenţei doar la o facultate pragmatică de adaptare.
Puterea de discernământ înseamnă a avea capacitatea de a distinge între nuanțe, iar H.-R. Patapievici știe să realizeze această separare cu mare finețe, după cum reiese din textul Adevărul și judecata tăioasă: „Când vrei să spui despre cineva că judecă fără nuanțe și că are un discernământ paușal, caracterizarea cea mai elocventă este că omul în chestiune e – horribile dictu – maniheist. […] Deoarece noi nu mai credem în separarea netă a binelui de rău, astăzi prin maniheism se înțelege o judecată paușală, întemeiată agresiv pe postularea unui antagonism elementar“ (Politice, Ed. Humanitas, 1996, pp. 215-216). Pe urmele lui Allan Bloom, din Criza spiritului american, el se teme de „închiderea minții“: „Închiderea minții înseamnă captivitatea inteligenței, incapacitatea ei de a mai ieși din peștera judecăților gata făcute. Înseamnă îngenuncherea discernământului individual și zăvorârea lui în blocul unor pre-judecăți induse. […] Închiderea minții înseamnă autoblocarea inteligenței în peștera obscură a unor stereotipuri de reacție care îngustează sensibilitatea, deteriorează discernământul…“ (Anii urii, Ed. Humanitas, 2019, p. 489).
Cred că o caracterizare pe care o face H.-R. Pa ta pie vici omului conserva tor – adică un liberal care a ajuns să preţuiască mai mult discernământul individual decât pe acela colectiv, paușal – ar putea fi autoreferențială și, în acest sens, merită citat în întregime un pasaj mai lung. Pentru eseist, conservatorul „este un socialist care s-a decis să respecte mai mult oamenii, luaţi individual şi în comunitate, decât să-şi adore ideile în comun cu progresiştii, sub forma succesului la public. Este un om care, dacă a avut norocul să treacă de tinereţe fără a se sminti, a început să înţeleagă de ce valoarea vieţii este legată, mai mult decât de orice altceva, de preţul lucrurilor care, dacă omul nu ar fi o persoană imposibil de înlocuit, i-ar fi inutile. Tot ceea ce i-ar prisosi dacă nu ar fi muritor, toate acestea au ajuns cu timpul să însemne mult mai mult pentru cel care a devenit conservator, decât pentru orice alt tip de om. Liberal te naşti, arareori devii, de aceea toţi convertiţii la liberalism sunt falşi liberali. În timp ce conservator devii, nu te naşti – iar pragul este înţelegerea faptului că moartea e mai importantă decât libertatea, logica mântuirii superioară constrângerilor de orice fel. A fi conservator implică o acceptare resemnată şi senină a faptului că, pentru om, ca fiinţă creată de Dumnezeu, persona est ultima solitudo“ (Omul recent, p. 534).
H.-R. Patapievici a trecut de tinereţe fără a se sminti, în pofida acuzelor care i s-au adus din toate părțile (antisemit, semit latent, apatrid in potentia, naționalist, neolegionar, antioccidental, antifeminist, homofob ș.a.). El a ajuns teafăr la treisprezece lustri, iar aceasta, întrucât și-a păstrat intactă puterea de a discerne prețul lucrurilor. Mai mult, a devenit un conservator liberal în accepție temporală, nu în variantă politică, în sensul că nu mai este racordat la progresul timpului, ci la conservarea lui, chiar dacă nu poate trăi în afara prezentului. H.-R. Patapievici își cenzurează tendințele democrate, deoarece știe că trebuie să primeze valorile liberale în fața moralei plebee și discernământul individual în fața discernământului paușal. Nimic nu i-a fost dat de-a gata și a obținut totul prin discernământ individual. Totodată, nu uită că aparține unei aristocrații a spiritului. Și bine face!