Dintre sutele, chiar miile de cărți citite prin ani, puține sînt cele pe care simți nevoia și mai ales plăcerea să le recitești. Mult mai puține sînt cele ale căror subiecte sau scriitură le știi pe dinafară și te urmăresc neîncetat. Ele intră în definiția culturii dată, pare-mi-se, de Mihail Ralea, după care cultura este doar ceea ce devine amintire personală.
Temele lui Nicolae Manolescu au reprezentat pentru mine o asemenea lectură la care fiecare dintre reluări este plăcere și necesitate, pentru că oferă noi prilejuri de reflecție și toate s-au dovedit fertile pentru propriul meu mod de a înțelege literatura, dar și, mai general, lumea. Edițiile princeps ale Temelor, pe care am început să le citesc spre sfîrșitul adolescenței, s-au făcut praf de atîtea recitiri (ca și volumele de tablete semnate de Alexandru George, Al. Paleologu, mizantropiile lui G. Călinescu, publicistica lui Arghezi și cea din anii 30 a lui Geo Bogza). Primul volum la care am avut acces, prin 1980, a fost Teme 3, apărut în 1978 și găsit într-un anticariat. În 1983 am luat Teme 4, apoi 5, 6 și 7 (care aveau titluri personalizate) le-am așteptat cu nerăbdare și le-am găsit la vechea Librărie Cartea Românească, unde oficiau Mircea Nedelciu și Dan Stanciu. Mult mai tîrziu am obținut autograful autorului pe acele exemplare încercate greu „de ale vremii nobile injurii”, cum zice poetul. Ultimele Teme, cele din Desenul din covor, au apărut în 1988. După apariție, Nicolae Manolescu a fost invitat la o întîlnire cu „tinerii”, chiar în barul Casei de Cultură „Preoteasa”, unde de atîtea ori fusesem la Cenaclul de Luni. N-am ratat ocazia. Vreo două ore, profesorul a dialogat cu noi, cei cam 20 de admiratori adunați acolo.
Peste un an, a venit revoluția și viitorul academician a intrat în politică. Aș zice că „timpul n-a mai avut răbdare” pentru „teme”. Spre regretul meu. L-am recitit însă de multe ori și am descoperit că sînt mereu actuale și mi-au devenit, vorba lui Ralea, amintiri personale. Pe cele mai multe mi le amintesc perfect și mi-au dat importante sugestii și îndrumări, mai ales cele despre teatru, dar și cele despre basme, despre cruzimea lui Andersen, de pildă, ori despre arta și riscurile traducerii. Nu uit splendida tabletă despre Arthur Schnitzler a cărei morală depășește cadrul literaturii ori cea cu termenul japonez „Mokusatsu”, cea mai distrugătoare eroare de traducere din istorie, care trimite la tot neuitata carte a lui George Steiner. Multe alte lecturi le-am făcut „trimis” de Temele lui Nicolae Manolescu și îi rămîn recunoscător pentru ele.
Un set de „teme” memorabile sînt cele autobiografice, în special cele despre copilăria viitorului critic, din care am reținut vocația sa precoce de profesor și meditațiile asupra fricii. La fel de frumoase și bine povestite sînt micile istorii inexplicabile în care, precum în poveștile lui Andersen, pare că un drac nevăzut și-a vîrît coada. Prin Teme, Nicolae Manolescu instruiește (vocația sa principală) într-un chip delectabil, elegant, lipsit de orice morgă didactică. Cele mai bune lecții nu sînt cele primite de la profesorii cu rigiditate aulică și expuse în fața discipolilor intimidați. Îmi amintesc de alt magistru al meu, acela în domeniul tehnic, și de felul cum repeta anecdota cu rochiile mireselor. De ce au acestea nasturi mulți și mici ? Studenții rîdeau, anticipînd răspunsul. N-ați ghicit, spunea profesorul : ca să respecte ipoteza lui Bernoulli ! Adică distribuția uniformă a efortului.
Este pentru mine o bucurie, tot personală, intimă, să dețin toate temele adunate într-un singur volum, mai ales că nu dețin nicio ediție din Teme 1, am citit-o doar cu împrumut. Cînd am primit noul volum, cuprinzător, chiar din mîna autorului său – am cu ce să mă laud – l-am dus acasă, dar nu l-am deschis imediat. Am încercat acea sfială pe care o au copiii în fața unui cadou al cărui farmec s-ar putea risipi odată cu deschiderea cutiei. Abia după o zi sau două m-am repezit asupra cărții căutînd cu nerăbdare toate reperele știute pe dinafară : tableta despre poezie ca teatru, la Coșbuc, tip de lirism cu care mă ocup eu însumi uneori, cea cu problemele enunțate de David Hilbert, intitulată, da, țin minte, Eseul ca provocare și la care se referă și textul de pe ultima copertă a recentei ediții, cea despre joc și tipurile acestuia, de la Roger Caillois citire, și amintirile despre căutarea de Nicolae Manolescu, la Dublin, a locurilor din Ulise. Toate mi se păreau noi, deși mi-erau familiare.
Iată o bună definiție – spun eu – a eseurilor de calitate, așa cum sînt Temele : să oblige cititorul la revenire neîncetată și să pară, de fiecare dată, noi. La Mulți Ani, Nicolae Manolescu !