Am pus mai demult unor intelectuali români dintr-o generație care o preceda pe a mea o întrebare care îmi stătea pe suflet: de ce, la un moment dat, în tinerețea lor, au ales comunismul și nu fascismul. Am primit același răspuns: fiindcă Hitler li s-a părut mai nociv decât Stalin. Cum de Gulag nu auziseră, Auschwitz li s-a părut o culme a barbariei în epoca modernă. N-am fost, evident, satisfăcut de răspuns, așa că le-am cerut să-mi explice de ce găseau că fascismul și, respectiv, comunismul erau singurele opțiuni și, cu atât mai puțin, de ce au reprezentat în ochii lor o alternativă. De ce, în definitiv, n-au ales democrația, într-o Românie în care extrema stângă nu guvernase niciodată, iar extrema dreaptă, doar cinci luni, între septembrie 1940 și ianuarie 1941, când legionarii se aflaseră la putere. Ce mi s-a părut ciudat este că niciunul nu recunoștea, nici măcar după ce trăiseră suficient timp în comunism ca să-și fi putut da seama de ororile lui, că opțiunea lor politică nu fusese, așa zicând, obligatorie. Am constatat eu însumi, nu o dată, că numeroși intelectuali, și nu neapărat din generația 1940, au gândit la fel. În teoria politică, lucrurile au stat la fel și în practica politică. Puțini sunt comentatorii care să nu vadă lucrurile în alb și negru. Cum democrația este, vorba lui Adam Michnik, gri, se înțelege de ce alternativa, fatală, aș zice, rămâne aceeași: fascism vs. comunism. Democrația este de obicei exclusă de la masa negocierilor.
Și încă: deși necontenit puse în alternativă, cele două opțiuni nu sunt decât rareori considerate a fi pe picior de egalitate. Atât teoreticienii fenomenului, cât și vorbitorii de rând „privilegiază“ în mod sistematic nocivitatea fascismului în raport cu aceea a comunismului. De câte ori n-am auzit sau citit că un individ e nazi sau că un guvern este fascist? Cu siguranță, de mult mai multe ori decât se vorbește de comunist. Iată exemplul cel mai recent: dacă nu e decât o imbecilitate ticăloasă solicitarea lui Putin de denazificare a Ucrainei, acuzațiile de fascism aduse de occidentali lui Putin țin, încă o dată, de tratamentul inegal al celor două opțiuni politice la care m-am referit: în definitiv, comportamentul liderului rus este unul tipic comunist și, încă, unul tipic sovietic. Remarcabilă sfiala atâtora de a spune lucrurilor pe nume! Concepția lui Putin n-are a face câtuși de puțin cu fascismul, dacă exceptăm caracterul agresiv al acțiunilor sale, caracter, de altfel, comun aproape tuturor dictatorilor. Nu sunt primul și, cu siguranță, nici ultimul care observă faptul că, dacă fascismul, ca și sinonimele lui, nazism sau hitlerism, nu se bazează, propriu vorbind, pe o ideologie, comunismul, în schimb, este de neconceput fără doctrina marxist-leninistă. Cu alte cuvinte, dacă naziștii spun ce au de gând să facă și fac exact ce spun, comuniștii își maschează intențiile printr-un limbaj înșelător, spunând contrariul a ce fac și făcând contrariul a ceea ce spun. Acest comportament corespunde perfect definiției pe care a dat-o Karl Marx în 1848 ideologiei, recurgând la comparația celebră cu negativul plăcii fotografice. Mai mult, după părerea lui, ideologia ar sluji prin excelență clasei conducătoare ca mod de manipulare a populației exploatate.
Împrejurările ne scutesc de a exemplifica ideologia tipic comunistă a lui Putin. Declarațiile lui și ale tovarășilor lui din săptămânile trecute sunt mai mult decât edificatoare. Totul începe de la cenzurarea vocabularului: cuvinte ca război sau invazie sunt interzise în presa și în media rusească. Există cuvinte înlocuitoare, cam ca nechezolul care înlocuia cafeaua pe vremea lui Ceaușescu: eliberare sau luptă pentru pace. Trupele rusești ar fi invadat Ucraina din rațiuni umanitare, pentru a le aduce locuitorilor pacea. O pacificare pe calea armelor! Unele expresii ne sunt știute din anii 1950. Ni le reamintește Rodica Zafiu în articolul ei din „Dilema veche“ (10-16 martie): URSS, bastionul păcii e, Stalin, genialul conducător al frontului păcii, lagărul păcii și altele, majoritatea, involuntar (inconștient?) oximoronice. Altele sunt doar eufemistice, precum operațiune militară specială în loc de război.
Comportamentul lingvistic al comuniștilor este, ca regulă generală, contradictoriu. Și nu constă doar în cuvinte sau expresii înlocuitoare. În discursul comunist tradițional, realitatea însăși este răsturnată. Într-un Editorial recent, observam totuși un lucru, și anume că minciuna discursului politic tradițional al comuniștilor nu e decât rareori sfruntată, existând grija pentru ca un grăunte de adevăr să nu lipsească. Nu de alta, dar pentru ca discursul să pară verosimil. În caz contrar, apare riscul de a nu convinge și, la li mită, de a nu reuși manipularea. Transformarea pe care o remarcăm acum în discursul Kremlinului constă în încălcarea flagrantă a vechii reguli sovietice a jocului politic, ceea ce conduce la neverosimilul majorității declarațiilor. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. Nici chiar în stalinism. Poate doar, cine știe, în maoism. Aflăm, de pildă, că „Rusia n-a invadat niciodată o altă țară“. Sau că „n-a atacat Ucraina, nici altă țară“. Sau cum să luăm în serios, fie și pentru o clipă, afirmația conform căreia „ucrainenii s-au bombardat singuri ca să provoace Rusia“? Sau aceea că „ucrainenii au comis un genocid contra populației rusofone din Donbass“. Absurditatea fără seamăn a unor astfel de declarații ne pune în dificultate. Chiar dacă minciuna în stare pură are picioare scurte, efectele ei nu trebuie neglijate. Nu-i poți acuza pe toți putiniștii de prostie, mai ales că unii dintre ei, nume de rezonanță în spațiul public, numai proști nu sunt. Dar este evident că ei se fac vinovați de specularea unor principii sfinte, o speculă cu nimic mai bună decât aceea cu benzină sau cu alte bunuri materiale. Deși, din nefericire, nu la fel de profitabilă: a se vedea scăderea în sondaje a unui partid, căruia specula cu idei pro-Putin e departe de a-i fi adus beneficiile pe care i le-a adus propaganda anti-vaccinistă.
Sunt destui aceia care cred că generația mea e obsedată de anticomunism mai degrabă decât de antifascism pentru banalul motiv că a cunoscut comunismul pe propria piele, iar despre fascism a aflat la lecțiile de istorie. Îmi fac iluzia că vor înțelege totuși într-o bună (cu adevărat, bună) zi, de ce comunismul trebuie considerat mai periculos decât fascismul. Ceea ce nu înseamnă că fascismul n-a fost odios, doar că el a fost condamnat definitiv de istorie, spre deosebire de comunism, niciodată exclus, el, cu adevărat, din viața și din opinia publică. A supraviețuit, iată, URSS și celorlalte democrații populare din Europa, dar continuă să facă ravagii în China, în Coreea de Nord și, sub tot felul de porecle, în alte țări de pe glob. Pandemia fascistă a fost lichidată în realitatea social-politică a timpului nostru, chiar dacă nu și în mințile înfierbântate ale unora. Inter naționalismul comunist continuă a pândi ocaziile de a redeveni pandemic. Ce vă închipuiți că visează Putin, dacă nu refacerea glorioasei Uniuni Sovietice comuniste? Uitați-vă pe hartă și veți vedea ce imensă pată roșie ar așterne pe suprafața globului Rusia și China împreunate sub stindardul roșu comunist!