Puterea cuvintelor
Niciodată n-a fost mai evidentă ca în ultimul timp puterea cuvintelor în viața politică. Zelenski a câștigat războiul comunicării în fața lui Putin. Aparițiile lui publice, de câteva ori pe zi, și, nu în ultimul rând, în fața parlamentelor din SUA, Germania, Italia, ca și a Parlamentului European, au produs o extraordinară impresie. De la Obama încoace, niciun politician n-a folosit în mod atât de eficace internetul ca mijloc de comunicare politică. Poate doar opoziția unor state africane în perioada Primăverii Arabe. Putin, în schimb, încercând parcă să se revanșeze, prin înmulțirea mesajelor adresate deopotrivă rușilor și restului lumii, ține niște discursuri aberante. Mesajul principal este foarte simplu și l-a învățat de la Lenin: cine nu e cu noi e împotriva noastră. Sau mai exact: cine nu e cu mine e împotriva mea. E, adică, trădător de țară. Rusia ar cunoaște, vezi bine, un moment istoric. Cuvântul război iese din vocabularul rușilor, aducându-le celor care îl folosesc un cadou de 15 ani de închisoare. Ca și o pancartă inscripționată arătată telespectatorilor televiziunii ruse de stat. Pe cât de credibil și de emoționant este Zelenski, pe atât de neconvingător este Putin. Mai ales în condițiile în care mii de rusoaice, mame și fiice, își îngroapă morții pe frontul ucrainean. Sau în care toate categoriile de populație văd rafturile tot mai goale ale marilor magazine alimentare. Sau în care se trezesc peste noapte în șomaj, după plecarea marilor lanțuri comerciale. Cum să mai creadă cineva că Rusia n-are intenția să ocupe Ucraina? Ca să-și convingă concetățenii, Putin apelează la o metodă de propagandă dragă dictatorilor comuniști în dificultate: organizează un miting uriaș, menit a comemora „revenirea“, este limbajul oficial, a Crimeii în sânul Rusiei mume cu 8 ani în urmă. Ocazie cu care elogiază unitatea patriei și eroismul soldaților ruși în apărarea fraților lor ucraineni bombardați de guvernul „nazist“ de la Kiev. Când scriem aceste rânduri, mitingul s-a încheiat cu bine, dacă exceptăm o scurtă întrerupere a discursului, de o cădere, explicată ulterior ca fiind de ordin „tehnic“, a serverului televiziunii de stat. Spre deosebire de Ceaușescu în 1989, Putin pare să fi supraviețuit entuziasmului participanților. Și totuși, regimurile totalitare, în care nici propaganda nu mai e ce-a fost, au puține zile de trăit. Dictatorii supraviețuiesc rareori propriilor regimuri totalitare.
Fake news de altădată
Studenți ruși, prezenți la mitingul din 18 martie de la Moscova, au declarat că le-a fost promisă o zi liberă de la cursuri dacă participă la miting. Alți participanți au fost cu siguranță plătiți, conform uzanțelor din lumea comunistă. Un număr recent din L´Obs publică o anchetă jurnalistică despre un fost redactor-șef al revistei Le Canard enchaîné de la începutul anilor 1970, Jean Clémentin, care, ca informator al Serviciilor de Securitate cehoslovace, controlate, în fond, de sovietici, a publicat mai multe articole conținând fake news. Era exact ceea ce voiau de la el Serviciile. Era plătit cu 1000 de franci (plus bonusuri, când era cazul) pentru fiecare știre falsă pusă în circulație. Un exemplu: a publicat un așa-zis testament al lui Adenauer, pe care i-l furnizaseră Serviciile cehoslovace, mai mult, și-a convins un prieten german să facă același lucru în presa de peste Rin. Scopul era să inducă ideea unei crize majore în partidul președintelui Germaniei. Ca și în alte fake news, exista nesmintit un grăunte de adevăr: Adenauer era considerat de ai lui filofrancez, ceea ce nu era un simplu zvon. Aceasta e deosebirea dintre știrile false de altădată și fake news lansate de Sputnik sau de Rossia, oficinele de presă ale lui Putin, în discursul lui de la miting, totul e fake news.
Din revistele literare
În revista VIAȚA ROMÂNEASCĂ (nr. 2/2022) centenarul Marin Preda este marcat printr-un eseu de Irina Petraș. Repro ducem finalul care relatează un episod biografic ferme cător: „Cu o întâm plare din copilărie, pot proba adevărul spuselor lui Al. Paleologu despre Marin Preda (în Timpul n-a mai avut răbdare): «era un domn… (…) consi de rându-se egalul oricărui ins realmente uman, prin inteligență și sentiment… avea simțul profund al egalității umane». Întors dintr-o delegație la București, tatăl meu se afla în restaurantul, aproape pustiu, al gării din Brașov. Era în anii ’60. Pierduse legătura cu trenul de Sibiu. Avea ore bune de așteptat. În restaurant mai era un singur om, la o masă. Tata l-a salutat, apoi s-a așezat la altă masă. Celălalt călător singuratic i-a răspuns la salut, apoi l-a invitat la masa sa. Au dat mâna și și-au spus fiecare numele: «Petraș», «Marin Preda». Tata l-a privit neîncrezător: «Cel care a scris Moromeții?!» Un mare scriitor nu putea sta așa, singur, într-o gară pustie. Zâmbind, Marin Preda i-a arătat buletinul de identitate. Au urmat câteva ore de povești despre literatură, despre viață, ca între oameni. Povestea tatei, repovestită colegilor mei de clasă, a făcut senzație. Mă simțeam foarte importantă: tatăl meu stătuse la povești cu Marin Preda.“
A apărut revista clujeană NEUMA (nr. 1-2/ 2022). Am reținut câteva pasaje din editorialul semnat de Andrea H. Hedeș: „Astăzi, scriitorul român trăiește sub una din zodiile cele mai nefaste. Deși profesionalizat, nu-și poate susține existența din creația lui, deși cu un statut recunoscut, nu se bucură de sprijinul și respectul clasei conducătoare, și nici ale concetățenilor săi. Lăsat să-l bată vânturile, valurile tuturor crizelor sociale, economice, scriitorul este al nimănui, exilat printre semeni. Cu toate acestea, un asalt al neaveniților se desfășoară temeinic și constant. Fără cultură, fără lecturi elementare, aproape întotdeauna «poeți», aceștia bat la porțile consacrării, cu încredere în ei înșiși și cu subtilitatea unor barbari. (…) Aș vrea să fim o țară de poeți, nu doar să ne naștem așa, iar apoi să îngropăm talentul. Problema nevralgică este aceea că, în orice domeniu de la noi, criteriul valoric nu mai există, iar lucrurile nu mai funcționează după acesta. Orice pare posibil, totul fiind o apă și-un pământ. Valorile, vârfurile, elitele, împuținate, nu au acces la public, iar acesta e lipsit de modele. Provizoratul și precaritatea tarează o societate în derivă. Veșnic pare a fi numai răul cu toate fețele sale. Pentru mica noastră castă, simpla cădere a unei picături destabilizează, iar furtuna într-un pahar cu apă are efecte remarcabile. Cu prilejul zilei de 15 ianuarie, ziua de naștere a poetului nostru național și ziua culturii române, manifestările, cele transmise la televizor, au fost mai sărace și mai rigide. Sărbătorit, de cele mai multe ori, stângaci la nivelul oficialităților, negat cu furie de noile generații de intelectuali și chiar de scriitori, învățat «pe de rost» la școală, Eminescu a intrat totuși în cultura populară. Am constatat cu surpriză că a făcut-o sub forma unei salate de boeuf. Dacă era nu de mult moda torturilor glazurate cu imaginea sărbătoritului, de obicei, fiul sau fiica mult iubită, de ce să nu se ajungă și la ziua în care mult iubita noastră salată de boeuf să poarte imaginea mult iubitului nostru poet național? Cine nu ar prefera, de Ziua Culturii Române, să mănânce, în loc de mici cu muștar, o rafinată salată de boeuf (cu carne de pui) cu maioneză și măsline, ca domnii? Așa îl vom avea, cu siguranță, intrat în memoria și în imaginarul conaționalilor noștri pe Eminescu. “ Din același număr, versuri de Gheorghe Grigurcu și Virgil Mihaiu, proză de Adrian Alui Gheorghe, articole critice de Mircea Muthu, Horia Gârbea, Liviu Capșa, Ioan Holban, Dana Pocea, Ion Cocora și Dan Gulea.
În CONVORBIRI LITERARE (nr.3/ 2022), citim un interesant articol al lui Ovidiu Pecican intitulat O traducere eșuată din Noica, despre încercarea filosofului de a publica în limba germană, spre sfârșitul anilor ’70, volumul Despărțirea de Goethe: „Premiul obținut de carte în țară întărise poziția autorului – și chiar a lucrării respective – în raport cu oficialitatea comunistă. Editura vizată din Germania era, cum rezultă acum, Suhrkamp. Dar Securitatea, partidul sau poate chiar însuși «Biroul Doi», adică Elena Ceaușescu, nu era(u) totuși de acord cu apariția manuscrisului tradus în Germania occidentală. Aceasta deși traducerea, aproape în integralitatea ei, ajunsese, după câte spune autorul cărții, la destinație fără probleme. Tot ce era conducerea țării dispusă să accepte era, deci, o colaborare cu Suhrkamp, în sensul că textul bine periat al cărții să fie tipărit sub egida prestigioasei edituri apusene, în România, sub privirea vigilentă a cenzurii. Normal că, în asemenea condiții, proiectul a căzut, editura germană neavând niciun motiv de a face o asemenea concesie. Acestea sunt numai deducții. Deocamdată nu se știe însă cu precizie ce s-a întâmplat și nici dacă manuscrisul traducerii respective s-a păstrat undeva.“ (Cronicar)
Literatura e magică
Viața de redactor literar nu e deloc ușoară: între altele, și fiindcă el este silit să suporte necontenit asaltul producțiilor literare curente care sunt, în covârșitoarea lor majoritate, anoste, stupide chiar, dezamăgitoare în cel mai înalt grad. În cazul unui redactor literar, riscul să sfârșească înecat în talazul de maculatură triumfătoare nu poate fi exclus. De aceea se poate considera extrem de norocos atunci când are prilejul să descopere, așa cum mi s-a întâmplat mie în ultima perioadă, cărți noi care-i dau sentimentul irefragabil că literatura e ceva cu adevărat magic.
Am citit în această lună, și s-a potrivit să le citesc chiar una după alta!, două excepționale lucrări literare care m-au răsplătit pentru tot răul de lectură pe care și eu, ca atâția dintre noi, sunt pus să-l îndur de obicei din partea prea multor diletanți. Ambele reprezintă uimitoare performanțe auctoriale. Una e scrisă de un scriitor român, cealaltă de un scriitor catalan. E vorba despre Finnegans Wake, 628, eseul lui Mircea Mihăieș, apărut la Editura Polirom și despre romanul Confiteor de Jaume Cabré, apărut la Editura Pandora.
Mircea Mihăieș se apropie cu cutezanță și relaxat de Finnegans Wake, acest obiect textual imposibil, care-și zăvorește în sine înțelesurile, acest roman al întunericului compact, acest „delir controlat“, prin care James Joyce încearcă să ajungă la originile gândirii și ale limbajului. În Finnegans Wake, după cum observa unul dintre inițiații în opera sa, romancierul irlandez „a depășit orice limită a libertății auctoriale, dincolo de care se deschide zona arbitrariului“. Ei bine, Mircea Mihăieș reușește să intre în labirintul impenetrabil și să-l cartografieze lămuritor, să-l aducă la lumină, să ni-l traducă, să ni-l redea comprehensibil. Im pre sionează temeinicia, tenacitatea și luciditatea acestei explorări critice, amploarea și finețea construcției interpretative, ca și forța scrutătoare, capacitatea de a stabili conexiuni culturale și verva hermeneutică parcă inepuizabilă. Treptat, citind cartea, atenția se mută de la obiectul descris, romanul lui Joyce, la calitatea descrierii datorate lui Mircea Mihăieș. Desigur, James Joyce nu era o minte obișnuită. Dar observăm că și exegetul său român face parte din aceeași categorie a inclasabililor de vârf.
Cele 862 de pagini ale romanului Confiteor (Mărturisesc) ne pun în fața unui „roman monumental despre problema răului“ (The Guardian) sau, după L’Express, avem de-a face cu „o adevărată simfonie a răului“. El Pais consideră că această operă „promite să devină unul dintre marile romane ale deceniului“. Alții (Clarin) vorbesc despre „un roman-ocean în care se varsă atâtea fluvii pline de semnificație și de povești“. Toate aceste aprecieri superlative ca și altele de același fel sunt meritate. Povestea cuceritoare a unui ins genial și a unei viori care e o regină a viorilor, Confiteor înseamnă mai mult de atât: ca orice capodoperă, spune istoria misterioasei ființe umane, capabilă de sublim și deopotrivă de atrocități. Și, desigur, important e modul cum spune această istorie: cu o structură compozițională de tip puzzle, cu salturi extrem de rafinate de voci narative (trecerile în relatare de la persoana întâi la a treia se petrec uneori fără nicio pregătire, brusc, chiar în mijlocul unei fraze, fără ca acest fapt să tulbure/ să păgubească fluxul epic). Dacă e să reproșez ceva acestei răscolitoare izbânzi prozastice, atunci ar trebui să pomenesc tocmai calitățile sale, toate aflate în exces: excesul de frumusețe a textului, excesul de epicitate, de situații dramatice descrise, excesul de fire epice și de epoci împletite, excesul de subtilitate stilistică, excesul de erudiție, întinderea cărții și ea în exces. În vreme ce citești, îți spui copleșit că e prea mult, toate aceste fețe ale poliedrului își cer dreptul de a trece în prim plan, se suprapun în mintea cititorului și ajung să-și atenueze unele altora impactul emoțional și intelectual: uneori simplitatea și limpezimea sunt necesare și fac mai mult bine unui text literar decât complexitatea exagerată, decât prodigiozitatea. Un cuvânt și despre versiunea românească a scrierii, realizată de Jana Balacciu Matei: cu totul admirabilă. N-am control asupra textului de origine, dar în românește proza sună extraordinar, cu captivante alternanțe de vorbire savantă și de oralități.
Într-o frază: când dai peste asemenea comori textuale cum sunt cărțile numite aici îți recapeți încrederea în perenitatea marii literaturi. (Gabriel Chifu)