In memoriam Nadia Anghelescu

Daniel Cristea-Enache:

O biografie intelectuală

Mic jurnal cu amintiri de Nadia Anghelescu (Editura Polirom) a fost una dintre cele mai interesante cărți din anul editorial 2013 și un titlu relevant în memorialistica românească postrevoluționară. La despărțirea de cunoscuta și prețuita autoare, profesoară fondatoare a școlii noastre de arabistică, am recitit fragmente din această carte, la fel de autentică și instructivă pe cât mi s-a părut și la prima lectură.

Ca și la Gabriel Dimisianu, memoria foarte bună este a unui insider: al lumii literare, la G. Dimisianu, al celei universitare, la Nadia Anghelescu. Cele două nume aparțin, de altfel, unor colegi de generație, iar generația este cea „șaizecistă“, cu studii făcute în epoca Gheorghiu-Dej, cu afirmare profesională în contextul liberalizării de la începutul epocii Ceaușescu și cu posibilitatea de a călători în străinătate după decembrie 1989.

E o generație strălucită, care a făcut școală, mai întâi la propriu, apoi la figurat, în sistemul socio-cultural autohton, marcându-l decisiv, dinlăuntru. Montajul și decupajul ar fi putut să fie dramatice, dat fiind că Mic jurnal cu amintiri este început în noiembrie 2009, iar de la 1 octombrie același an autoarea are „statutul de pensionară“. Însă pensionarea și simptomele de boală, văzute cu o stoică luminozitate, nu tulbură deloc scenariul expozitiv și nu-i alterează tonalitatea. Se vede imediat că protagonista este profesoară de vocație. La examenul sui-generis, făcut cu o înduioșătoare exigență, se prezintă toți: soț, fiice, prieteni, cunoscuți și, în primul rând, autoarea însăși, analizată cu aceeași severitate. La final, va trece examenul, individual și ca familie, într-o performanță notabilă de comuniune. Accentul, după atâția ani, este de o minunată mulțumire evaluativă: „Nu am fost întotdeauna încântată de fetele mele, am fost conștientă de defectele lor, cum am fost și de ale mele. Poate că nu le-am încurajat destul, nu le-am lăudat destul, și asta strică. Dar și ele au evoluat, chiar și în relația cu noi, cu mine, mai ales, pentru că pe tatăl lor l-au iubit fără rezerve întotdeauna. Cel puțin acest lucru mi l-a adus bătrânețea: mai multă îngăduință din partea fetelor, corelată cu mai puțină severitate din partea mea.“ (p. 86).

După cincizeci de ani în Universitate și după o carieră marcată de multă muncă și nu puține satisfacții, vine și paragraful de bilanț rece. Bilanțul arată bine, dar în posibilitatea realizării lui stă o mare oboseală acumulată: „Am fost întrebată odată ce calități m-au propulsat pe mine acolo unde alții cred că este sus, în domeniul meu de activitate. Aș fi putut spune că este vorba despre perseverență și seriozitate, dar am spus atunci că bănuiesc că am o anumită dotare pentru teorie, iar când m-au întrebat ce înseamnă «teorie, teoretizare», am repetat o veche definiție glumeață cum că este «a explica ce se vede prin ceea ce nu se vede». Pentru ca să îndrăznesc așa ceva a trebuit să citesc mult, să mă lupt cu sensurile ascunse, ascunse uneori, pentru mine, în texte din arabă scrise cu multe secole în urmă. Nu mi-a fost totdeauna ușor. Am obosit adesea, și chiar amintirea acestei senzații îmi dă o stare de oboseală. Mă gândesc că sunt și alte lucruri pe lumea asta care te pot face fericit, ceva mai ieftin.“ (p. 300).

Statura personajului central e cea reală, nu un produs de wishful thinking; iar conturul faptelor, al întâmplărilor, al episoadelor și scenelor de viață (privată ori profesională) este unul de voită exactitate. Foarte frumoase și excelent lucrate sunt secvențele cu copilăria fetei de învățător, „o fată de la Carei“ (unde își va petrece anii de liceu) de care se va îndrăgosti viitorul soț și care va deveni, sub ochii lui, „cea mai bună și mai serioasă“ studentă din grupă, la București. Lumea micilor intelectuali ardeleni e schițată din câteva linii, cu patriotismul autentic al reprezentanților ei: patriotismul lucrului temeinic, asociat cu toleranța față de celelalte etnii. În decenii, fata de învățător ardelean va trece de la scrisul cu condeiul pe tăbliță la accesarea site-ului său realizat de una dintre fiice – însă această conștiință a lucrului bine făcut, cu care te poți prezenta în fața altora și a oglinzii cotidiene, reprezintă o constantă testată și verificată în numeroase situații biografice.

Comunitatea etnică și cea profesională coexistă fără conflicte și stridențe, în pofida epocii socialismului real, traversată cu fruntea sus. Și asta fiindcă, pentru un intelectual autentic, comunitatea la care aderă instinctiv și pe care nimic nu-l poate face să o abandoneze este comunitatea de valori. Din această perspectivă, totalitarismul din urmă și democrația actuală sunt opozabile numai exterior, fără deformarea conștiinței individuale. Privirea de bilanț este calmă și senină: „Am 70 de ani, nu am nimic de justificat, nimic de apărat, privesc cu seninătate nu numai viitorul, care nu poate să-mi aducă prea multe lucruri bune, dar și trecutul, de care nu mă jenez. N-am ales epoca în care să mă nasc.“ (p. 124).

Mic jurnal cu amintiri a schițat biografia intelectuală a unei specialiste eminente, care lasă în urmă un raft de cărți și generații succesive de studenți formați la școala sa.

 

Răzvan Voncu:

Un om de neuitat

Dispariția Nadiei Anghelescu chiar este, dincolo de toate cli șeele care se rostesc în asemenea împrejurări, o pierdere irepara bilă.Aceasta nu înseamnă că școala românească de arabistică nu va supraviețui și nu se va dezvolta în continuare. Tocmai pentru că Nadia Anghelescu a fost o profesoară de vocație, a construit – într-o cultură în care interesul pentru spațiul oriental e destul de scăzut – o școală mică, dar temeinică și dinamică. Predarea limbii, culturii și civilizației arabe, precum și Centrul de Studii Arabe de la Universitatea din București îi vor duce mai departe moștenirea, acesta fiind și cel mai frumos omagiu pe care i-l pot aduce cei pe care i-a format (George Grigore, Laura Sitaru, Ovidiu Pietrăreanu, ei înșiși savanți validați academic și cultural).

Omul, însă, e de neînlocuit. Omul fermecător, cu inteligență ascuțită, necomplezentă, care știa să se strecoare printre dificultăți și opoziții cu un zâmbet fin în colțul ochilor, a marcat generații întregi de studenți și profesori ai Universității din București și ai tuturor universităților occidentale și arabe în care a predat. Blândețea ei era precizia. Cordialitatea ei se manifesta pe palierul culturii. Munca ei, în egală măsură la catedră și prin cărțile pe care, cu eforturi bibliografice apreciabile, le-a scris, a făcut ceva mai mult decât să umple, pe harta culturii române, un gol considerabil. Mai semnificativ e însuși felul în care a făcut-o. S-o spunem pe șleau: în condiții de neconceput azi. În memoriile sale, Nadia Anghelescu a reamintit că strălucita ei promoție a învățat limba, cultura și civilizația arabă de la un singur profesor, care nu era nici român, nici arab și nici profesor de meserie, însă a avut harul de a-i învăța bine limba și, mai ales, fundamentele mentale ale culturii arabe. Până în 1989, nici vorbă de burse de studiu sau de stagii la mari universități, nici măcar la cele din lumea arabă! Reamintesc asta pentru cei mai tineri, care se plâng astăzi că universitatea românească nu face suficient pentru a-i promova. Exemplul Nadiei Anghelescu arată cât este de important să fii dedicat tu însuți studiului, creației culturale solide și depășirii propriilor limite. Desigur, acestea se fac cu sacrificii, iar cea pe care o omagiem astăzi le-a făcut cu asupra de măsură.

Cărțile ei au câteva calități rare, despre care am scris la timpul cuvenit.

În primul rând, vizează probleme fundamentale ale culturii și civilizației arabe, de la Introducere în Islam (1993, ed. a II-a, revăzută și adăugită, 2014) la Identitatea arabă. Limbă, istorie, cultură (2009). Ca atare, ele umplu, cum spuneam, un gol imens, nu numai de idei, ci și bibliografic, cu atât mai mult cu cât nici astăzi nu s-au recuperat la noi decalajele în materie, față de marile școli occidentale.

Totodată, având un nivel științific înalt, sunt scrise de un comparatist cu talent literar, capabil să deschidă probleme dificile – iar lumea arabă e plină de asemenea probleme! – și să le lămurească și pentru amatorul interesat, nu numai pentru cercul îngust al profesioniștilor. Totul, chiar și în cărțile pe care politicile arabe din ultimele decenii le-au făcut mai delicate pentru noi, europenii, este expus cu o seninătate care decurge din deplina stăpânire a obiectului și din absența oricărui misionarism, căci suprafața pe care evoluează Nadia Anghelescu – și care-i oferă echilibrul ideo ­logic – este cultura. Dacă este ceva incontestabil în spațiul arab actual, aceasta este cultura, care este de fapt și elementul unificator al unor state atât de diferite, răspândite pe două continente.

În fine, a treia calitate eminentă, care a fă- cut-o remarcată pe autoare în spațiile academice occidentale și arabe deopotrivă, este înțelegerea dinăuntru a unei lumi care, aparent, pare atât de diferită de a noastră. În realitate, această privire dinăuntru identifică similitudinile, inclusiv cu cultura română. De pildă, Nadia Anghelescu ne dezvăluie (în volumul Noi și Orientul arab, 2016) că și societățile arabe trec, în secolul al XIX-lea, printr-un proces de occidentalizare. E foarte important să știm de ce și în ce măsură noi am reușit, fie și parțial, sincronizarea cu Occidentul, în timp ce lumea arabă a pierdut bătălia: am putea aborda, astfel, corect problemele recurente.

Ca om care a cunoscut-o pe marea dispărută și a învățat mult din cărțile sale, opera ei solidă, inteligentă, de amplă viziune culturală îmi va fi mereu aproape. Ființa în carne și oase îmi va lipsi pururi.