Prezentarea Ciorăneștilor, o familie cu intelectuali de elită de o largă difuzare în timp și în spațiu, ca factori de personalitate, se bazează pe referințe bio-bibliografice certe. Nu ne-am propus, aici, altceva decât fixarea lor în parabola genetică și descrierea devenirii lor pe scara creativității. Folosirea termenului consacrat de arbore genealogic ni s-a părut insuficientă, în cadrul excursului nostru, fiind vorba nu numai de evidențierea uneia dintre familiile cu o mare extensie de membri cu talent și spirit creativ. Potențialul ei inventiv (teoretic ori practic aplicativ) pune sub semnul întrebării ideea de valoare, pentru că membrii ei nu sunt doar produse solitare ori infime minorități. Pe de altă parte, partenerii lor nu au fost inhibați de potențialul creativ, ci, dimpotrivă, prin aptitudinile înnăscute și conservarea propriilor tradiții de familie, au contribuit la perpetuarea geniului individual și stimularea gândirii urmașilor direcți din generațiile următoare. Putem spune că în cazul special al Ciorăneștilor s-a produs o explozie genetică, parabola fiind deschisă.
Întâiul predecesor cunoscut s-a numit ION CIORANU (1850-1918). Era de loc din Moroeni-Dâmbovița, stabilit la Râul Alb, ultima așezare sătească de munte ca altitudine din aceeași comună, fiul lui Gheorghe Cioranu, și fusese acuzat de dezertare în Războiul de Independență din 1877-1878, și suspectat de prozelitism islamic pe când a șezut printre turci. Se căsătorise cu Maria (1853-1910), fiica lui Nae/ Nicolae Marcu (?-cca.1910), morar la Râul Alb, de loc din Moroeni, și a Mariei. Aceasta era fiica unei Marii, cu care a venit pe aceste meleaguri din Moeciu-Brașov, unde mai avea o soră căsătorită, Comșa. Nu cunoaștem câți frați ori surori avea Ion Cioranu, însă în ce o privește pe soția sa, Maria, aceasta avea trei surori (Cuța, Zinca și Anica) și doi frați (Ion și Grigore), unul dintre ei devenise notar sătesc. Atât surorile, cât și frații, erau căsătoriți și se pare cu știință de carte la nivel de scris-citit, cu excepția notarului.
Ion Cioranu lucra la pădure și prelucra lemnul în diferite obiecte, negustorindu-le, iar Maria țesea marame tot pentru comercializare. (Așa proceda la rândul ei marea majoritate a muntenilor din regiune. Viața era aspră pentru toți.) Se pare că, amândoi erau analfabeți. În privința caracterului, nu excela niciunul spre vreo latură din sfera altruismului, fie ea și de sorginte creștină, cel puțin așa reiese din amintirile unuia dintre descendenți. (Ion Ciorănescu, Chipuri de altădată. Editura Minerva, București, 1974, 285 p.).
Ion și Maria Ciobanu au avut zece fete și băieți: Ion/ Ionașcu, Petrache, Costea, Lucreția, Alecu, Traian, Stelia/ Steliana, Eliza, Laurenția și Lila, dintre care Ion/ Ionașcu, Costea și Alecu au devenit învățători. Ceilalți rămăseseră la nivelul școlii primare din sat.
Costea a funcționat ca învățător în București, al cărui elev i-a fost, printre alții, Paul H. Gălășanu, distins latinist și germanist.
Alecu (22 noiembrie 1881-1 februarie 1969) a rămas învățător în satul natal, Râul Alb, după o haltă în comuna Gemenea, până la pensionare (1938). Aici s-a străduit și a construit o școală cu patru săli de clasă, a contribuit la ridicarea monumentului închinat eroilor căzuți în Războiul de Întregire a României și la organizarea unei Bănci populare etc.
ION/ IONAȘCU CIORANU (1 decembrie 1874, Râul Alb-5 ianuarie 1948, București), fiul cel mare al lui Ion și Maria Cioranu, și-a schimbat nu numai numele de familie, lucru frecvent în epocă, chiar în propria încrengătură de familie, notarul Grigore Marcu, spunându-și Mărculescu, ci și originea socio-politică și culturală.
A urmat clasele primare în satul natal, iar cele gimnaziale în Târgoviște (1881-1893). A fost numit învățător la Cojasca-Dâmbovița (1893-1894), iar după luarea examenului de capacitate pe primul loc din țară, devine învățător la Moroeni (1894-1920). Colaborează la diferite reviste didactice și pedagogice, abecedarul lui fiind premiat de Ministerul Instrucțiunii (1907). Va deveni un autor solicitat de manuale didactice, singur ori în colaborare, pentru școlile primare (aritmetică, geometrie, geografie, română).
Spiru Haret, ca Ministru al Instrucțiunii Publice, îl trimite în Germania, la Berlin, pentru specializare în învățământul hipoacuzic (1909-1911). I se propune un post la Breslau, refuză și se întoarce acasă (ceea ce urmașii lui, din motive inconfundabile, nu o vor mai face la rându-le, ci, dimpotrivă, se vor desțăra in corpore). Pe atunci, în România, exista o singură școală primară de acest fel, la Focșani, însă insuficient dotată și dezvoltată. Se dedică acestui învățământ (1921-1940), devenind inspector. Contribuie și la alcătuirea învățământului primar hipoacuzic pe baze științifice (1926) și la redactarea primei programe analitice pentru învățământul de șapte ani. Scrie manuale și pentru acest învățământ (1932). Organizează cursuri speciale de hipoacuzie pentru cadre didactice (1938). După pensionare, își redactează memoriile, unele rămase în manuscris.
Soția sa, Ecaterina Teodorescu (1880-1965), fiica unui preot grec stabilit în România, Teodor Mavrodin, devine orfană de mică și sărăcită, crescută de bunici, este școlită la Azilul „Elena Doamna“ din București. A început cariera de dascăl la Pietroșița-Dâmbovița, de unde trece la Moroeni și unde se căsătorește cu Ion Ciorănescu (1900), construindu-și o casă dichisită de buni gospodari. Aici li se nasc toți copiii în număr de nouă: Ana, Nicolae, Ioan, Constantin, Ecaterina, Alexandru, Maria, Elena și George.
Fiecare din cei nouă copii a avut o personalitate aparte.
1) Ana (1901-1968) a urmat cursurile școlii primare din Moroeni, împreună cu părinții, iar cele liceale și universitare, fiind licențiată în Istorie-Geografie, în București (1908-1923). S-a căsătorit cu un ofițer de carieră, Ion Stănică (1894-1987), ajuns la gradul de general de artilerie. S-a pensionat de la o școală de hipoacuzie din București, unde a fost profesoară. A publicat lucrări de popularizare a geografiei (E lung pământul, ba e lat… I, București, f.a.), despre Japonia și a geologiei (Pământul și istoria sa, de Lucien Rudaux, traducere, 1943). Nu au avut copii, iar biblioteca lor s-a risipit pe la nepoții din partea generalului, care i-a supraviețuit, lipsiți de solicitudine în privința păstrării memoriei unchilor cărora le moștenesc doar casa.
2) Nicolae (28 martie 1903-2 aprilie 1957, București) a urmat cursurile școlii primare cu părinții în satul natal, iar cele liceale la Târgoviște și București („Mihai Viteazul“ și „Spiru Haret“), luându-și licența în matematici și fizico-chimice la Universitatea bucureșteană (1925), după care, prin intermediul savantului Gh. Țițeica, trece examenele de licență și doctorat de stat în matematici, la Sorbona, cu o comisie condusă de Paul Montel (1929). Este numit conferențiar la Școala Politehnică din București (1929-1949), avansat profesor de geometrie analitică (1941-1943) și ulterior de analiză matematică (1943-1957). A fost rector al Politehnicii din București (1944) și membru al Societății „Gazeta matematică“, al Societății de Științe și al Academiei de Științe din România.
A introdus noțiunea de sistem adjunct cu parametri în domeniul ecuațiilor cu derivate parțiale (problema Dirichlet pentru sisteme de ecuații cu derivate parțiale de tip eliptic).
A publicat 85 de memorii de matematici și aproape 40 de articole de popularizare.
Făcuse parte din Partidul Național-Țărănesc și, ca deputat în Parlament, înainte de al Doilea Război Mondial. A scris o carte de apoftegme – Linii drepte, drumuri strâmbe (București, 1939). A fost prieten cu Ion Barbu/ Dan Barbilian, cu care a emulat, iar lui Gh. Țițeica i-a dedicat un studiu admirativ, dar obiectiv (Gh. Țițeica. Viața și opera. București, 1939). La fel a procedat și N. Ciorănescu în zbuciumata lui existență întreruptă fulgerător la vârsta marilor potențe creatoare.
S-a căsătorit cu Zoe Dumitrescu (n. 30 ianuarie 1913, București, fiică a Mariei și a lui Constantin – director la Banca Românească), absolventă a Facultății de Litere din București (1934), fără a-și lua licența. Are o soră, Vasilichia, cu bacalaureat, fostă funcționară de bancă, și un frate, Mihai Dumitrescu, stabilit de peste patru decenii la Paris, creator de modă vestimentară.
Din căsătoria cu Zoe au rezultat două fete: Elena-Ioana și Ana-Eliza Ciorănescu.
Elena-Ioana Ciorănescu (n. București, 25 martie 1942), absolventă a Liceului „Gh. Lazăr“ (1959) și a Facultății de Matematică din București (1964), și-a luat doctoratul cu teza: Teoreme de reprezentare a unor clase de distribuții vectoriale (București, 1971), trecându-și docența la Universitatea Paderborn din Germania (1982). A fost cercetător și asistent universitar la București (1964-1971), cercetător în matematici la universitățile din Roma-Italia (1971-1973), Kiel-Germania (1973-1975) cu bursă Humboldt, București (1975-1981), Paderborn-Germania (1981-1985) și profesor de matematici la universitățile din Santiago de Chile (1985-1988) și Puerto-Rico (1989 și în prezent). A luat parte la diferite congrese de matematici.
Ana-Eliza Rădescu (n. București, 16 aprilie 1943), a absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București (1966), fiind profesoară de pian la unul din liceele de muzică din București, are o memorie extraordinară. Este căsătorită cu Eugen Rădescu (n. 1942), cercetător la Institutul de Fizică Atomică din București, autorul unor lucrări de specialitate în reviste de notorietate. A lucrat la Institutul similar din Dubna (Rusia). Au trei copii: Silvana-Elena-Contina (n. București, 17 octombrie 1967), Eugeniu (n. București, 8 mai 1973) absolvent al Facultății de Fizică din București și Voica-Ana-Maria (n. 22 ianuarie 1977). Silvana a absolvit Facultatea de Fizico-Matematică din Moscova (1989), fiind prima fiziciană specializată la Dubna, cu rezultate remarcabile în domeniu, dovedind o precocitate ieșită din comun. În prezent, cadru universitar în Canare-Spania.
3) Ioan (n. 27 mai 1905-d. Sibiu, 18 octombrie 1926) a urmat cursurile școlii primare în satul natal cu părinții, iar cele liceale în București („Mihai Viteazul“, „Spiru Haret“). Se îmbolnăvește de tuberculoză pulmonară și, în pofida tratamentelor la Gioagiu și Sibiu, decedează în spital. Era student în primul an al Facultății de Litere din București. Poet precoce publică în revistele: „Lumea copiilor“, „Universul copiilor“, „Foaia tinerimii“, la care a fost redactor, dar și la revistele „Adevărul literar“, „Viața literară“, „Cuvântul literar“ și „Gândirea“ (1922-1926). Fondează și conduce revista „Vlăstarul“ a Liceului „Spiru Haret“ (1924-1925). Are aplicații pentru limbi străine, învățând engleza, franceza și germana. Au rămas în manuscris mai multe traduceri printre care și Macbeth de W. Shakespeare. A mai tradus din D’Annunzio, Leopardi și Poe. „Sunt rare cazurile în care un poet să fi fost inspirat de experiența mai directă și de atingerea mai vie a morții.“ (Tudor Vianu). Pentru G. Călinescu este un „cântăreț de marasme provinciale“. A fost o mare promisiune literară întreruptă tragic, de tânăr, asemenea lui Vasile Cârlova, Iulia Hasdeu, Nicolae Labiș.
4) Constantin (n. 26 mai 1907-d. 15 iulie 1949, București) a fost licențiat în electromecanică, la Institutul Politehnic din București (1931), și matematică, la Universitatea din București (1941). Era un bărbat înalt, cu fața și bărbia ovală, nasul și gura regulată, fruntea lată, ochii căprui, părul brunet, cum au arătat de altfel toți Ciorăneștii. A funcționat ca inginer proiectant la Fabrica de Avioane din Brașov (1930-1931), colaborând sub conducerea lui Elie Carafoli, la proiectarea faimosului avion de vânătoare românesc (cu aripa de profil original suprajoasă), alături de alți 50 de ingineri și 100 de meseriași de înaltă tehnicitate, la executarea detaliilor la calculul eforturilor la noduri, construcția nodurilor și îmbinarea planului central cu fuselajul, care i-a fost tema lui de proiectare. Apoi a intrat în rândul cadrelor de specialitate ale Căilor Ferate Române, ajungând până la funcția de director general. A funcționat într-un timp ca asistent la catedra de calcul diferențial și integral de la Universitatea București (1943). Lucrările sale științifice, în total peste 60, au fost prioritar dedicate problemelor tehnice ale căilor ferate.
A murit cu zile pe masa de operație.
Au avut o singură fiică, Ecaterina (n. București, 1938), licențiată și doctor în fizică-matematică (Universitatea București, 1970), căsătorită cu Silviu Teleman, doctor în matematică. În prezent stabiliți în Puerto Rico, încadrați la Universitatea de acolo. Silviu Teleman a fost cadru universitar în țară, specialist în teoria elasticității și a analizei funcționale și topolgiei. Este fiu de inginer și este frate cu Costache și Nicolae, la fel de dotați în matematici. Ecaterina Teleman a lucrat la Institutul de Fizică Atomică din București. Fii lor sunt stabiliți în SUA; Ștefan Teleman (n. București, 1962), absolvent de Conservator, pianist, Master of Arts, iar Costin Teleman (n. București, 1968), absolvent de matematică la Universitatea Harvard.
5) Ecaterina (n. 15 august 1909-d. 23 ianuarie 2000) urmează cursurile liceale și universitare în București, luându-și licența în fizică-chimie (1931) și doctoratul, cu teza: Sinteze cu clorură de aluminiu în seria hidrocarburilor alifatice și aliciclice (1936), după care activează în învățământul superior, traversând toate gradele didactice până la cel de profesor de chimie organică la Institutul Politehnic ori Institutul de Petrol și Gaze din București (prin interferență, 1936-1977). A fost membru corespondent (1963) și titular (1974) al Academiei Române, membru al Academiei Tiberina-Roma (1971) și al Societății de Chimie din New York (1971). A fost căsătorită cu savantul Costin D. I. Nenițescu (1902-1970), care i-a fost șeful comisiei pentru doctorat și cu care a colaborat. A realizat o nouă sinteză a alfa-aminocetonelor din alzactone și hidrocarburi aromatice, contribuind la elucidarea naturii carbocationilor în special neclasici. A obținut rezultate deosebite în industrializarea primelor medicamente de sinteză din țară, fiind autoare a întâiului tratat în domeniu (Medicamente de sinteză, 1957, ed. II, 1966) și inițiatoare a învățământului de chimie farmaceutică la Institutul Politehnic București. Lucrările sale au fost publicate în mari reviste de specialitate în limbile română, engleză, germană și rusă.
6) Alexandru (n. 15 noiembrie 1911-d. 25 noiembrie 1999, Insulele Canare-Spania) a urmat cursurile primare în satul natal cu părinții, iar în București, studiile liceale („Spiru Haret“) și universitare fiind licențiat în literatură română și franceză, diplomat al Școlii Superioare de Arhivistică și Paleografie (1933). Devine membru al Școlii Române din Paris (1934-1938), în care timp cu bursă din partea guvernului francez, își pregătește teza de doctorat despre opera lui Ariosto în Franța, obținând doctoratul de stat, la Sorbona (1938). A îndeplinit funcții onorifice de secretar general al Institutului de Istorie universală din București (noiembrie 1938) și de consilier cultural la Ambasada Regală Română din Paris (ianuarie 1940). În perioada celui de-al Doilea Război Mondial este mobilizat, în țară, ca redactor de editură, director de teatru, reintegrat în corpul diplomatic, ulterior (1946), după care urmează desțărarea, stabilindu-se definitiv în străinătate, mai întâi în Franța, apoi în Spania, Santa Cruz de la Tenerife, în Insulele Canare, ca profesor la Universitatea La Laguna (1948-1978). Bibliografia sa numără aproape 400 de titluri (articole, memorii, culegeri de documente, bibliografii, traduceri în/ din română, engleză, franceză, italiană, spaniolă). Menționăm două lucrări de înaltă ținută științifică privind conceptul de literatură comparată (1954 și 1964), precum și un dicționar etimologic de proporții al limbii române (1958-1961, 6 vol., 918 p.). I se conferă diferite titluri, printre care și cel de membru de onoare al Academiei Române (1991).
A fost căsătorit cu Lyda Ianculescu (n. București 1911-d. 1988, Paris), fiica fostului director al Școlii Române din Paris), cu care are doi copii: Sanda (n. București, 1939), licențiată în biologie, a fost cercetătoare la Institutul de Microbiologie, Parazitologie și Epidemiologie „Dr. I. Cantacuzino“ din București, a fost cercetătoare la Institutul Pasteur din Paris. Căsătorită cu Pierre Imbert (n. 1944), economist, doctor în drept internațional, membru al Parlamentului European. Au trei copii: Sorin (n. Paris, 1967), licențiat în matematică la Universitatea din Strasbourg și Alexis (n. Paris, 1970) licențiat în drept internațional la Paris și Ion (n. București, 1941), absolvent al Politehnicii bucureștene și este inginer la o firmă pariziană și căsătorit cu Doina Pop, cercetător în matematică la un institut de specialitate din Paris.
7) Maria (n. 1913-d. 1996) a făcut studiile liceale în București unde a absolvit și Facultatea de Medicină. Doctor în medicină-chirurgie cu o teză dedicată tuberculozei pulmonare la ucenicii din București (1940). A funcționat ca medic extern și intern la Așezămintele Brâncovenești din București și medic prim în specialitatea pneumologie la serviciul de medicină școlară al Ministerului Instrucțiunii Publice, condus de dr. Virginia Munteanu, una din surorile lui Pamfil Șeicaru. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost mobilizată ca sublocotenent la trei spitale militare pentru intervenții chirurgicale. A fost detașată și în Delta Dunării, la Reșița și într-un dispensar pentru minerii din Valea Jiului, unde a făcut micro-radiologie. În ultima parte a vieții s-a dedicat geriatriei, în care specialitate a fost cercetător scriind diverse memorii pe această temă. Unul dintre ele, după studii aprofundate, care va fi publicat și în Spania, subliniază ideea că în satul de munte Râul Alb, trăiau cei mai mulți longevivi din România.
Maria (Ciorănescu) Dinu a fost o ferventă susținătoare a întemeierii casei memoriale a Ciorăneștilor la Moroeni-Dâmbovița, casă în care, în ultimele decenii, a funcționat Primăria din localitate.
8) Elena (n.1915-d.1983, București) a urmat cursurile primare și liceale în București. S-a retras din facultate fără nici o explicație. A lucrat într-un laborator al Institutului de Mineralogie din București. A fost un autodidact, cu aplicații literare. Se știe că a redactat un roman. S-a căsătorit cu Nicolae Rențea, licențiat în drept, care a tradus și publicat, în timpul războiului, o lucrare privind televiziunea (1942).
9) George (n. 19 martie 1919, Moroeni-d. 6 februarie 1993, München) a urmat cursurile primare, liceale (1926-1937) și licența în științe politico-economice, Cluj 1946, diplomat al Institutului de Studii Internaționale din Paris (1949). A fost avocat în București (1941-1947), asistent la Politehnica din București (1947), secretar al Fundației Carol I din Paris (1951-1958), redactor și vice-director al departamentului român de la Radio „Europa Liberă“ din München (1955-1970), cercetător și șef de secție la aceeași instituție (1977-1984). Membru sau consilier la diferite institute de studii, fundații, organizații culturale și academii din București, Bruxelles ori Paris (1946-1982). Bibliografia sa numără peste 100 de lucrări în diferite domenii: poezie (Ystud, 1950; Poeme fără răspuns, 1952; Poeme prea târzii, 1954; Marior ergo sum, 1981; Mai aproape de îngeri, traducere din lirica religioasă, 1986; Metaerotism imaginar, 1990); istorie (La mission de Stanislas Bellanger dans L’Empire ottoman, Tessalonique, 1981, 296 p.; Bessarabia, disputed land between East and West, München, 1985, 374 p.); articole pentru enciclopedii (Kindler Literatur Lexicon, t.4-7, München, 1968-1972; Biographisches Lexicon Südosteuropa, t.13, München, 1972-1974); articole și lucrări politice (Les jeunesses de l’ Europe centrale et orientale sous l’opression comunistes, Paris, 1955, 37 p.).
Scrierile sale încă nu au fost asimilate în cultura patriei natale. Mai mult, într-una din lucrările dedicate genealogiei sale (Mihai Gabriel Popescu, O familie de intelectuali dâmbovițeni: Ciorănescu, în „Scripta Valachica“, IV, Târgoviște, 1972, pp. 353-360) a fost eludat cu totul. Să fie consecința mentalității unei epoci ori destinul celor puternici?