GUZEL IAHINA – profil
Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut 16 ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga, Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia și este la rândul său finalist al Premiului Médicis Étranger, în 2021. Cel mai recent roman semnat de Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand, apărut în 2021, se inspiră, ca și Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul patern al scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. Actualmente este în curs de traducere în peste 20 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate de cunoscutul regizor rus Aleksei Efimovici. În total, cărțile lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste 40 de țări. (Editura)
Anul 1923. Noua Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost cohorte întregi de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte 500 de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de șase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kîzîlkum și munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță – într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina. (Editura)
Deev nu mai ținea minte când mâncase ultima dată unt. Poate chiar prin aceste locuri, pe lângă Sviajsk, în primul an de război: pe vremea aceea ascunzătorile țăranilor erau încă pline de provizii și aranjate simplu, undeva în podeaua hambarului sau într-un puț săpat în câmpul de cartofi, astfel că până și un copil le putea găsi.
Până a ajuns în oraș, s-a lăsat seara; a intrat pe întuneric. Așezarea era minusculă, ca de jucărie – stătea suspendată pe culmea unui deal mare, părând gata-gata să se prăvălească în Volga – și Deev a hotărât să se ducă în vârf, în inima Sviajskului. Unde se afla ceea ce căuta nu știa, dar era încredințat că va găsi – era bine că era noapte: acolo unde se ducea el, nu se dormea noaptea. Și nu se înșela – a zărit încă de departe casa mare, cu etaj, cu mezanin spațios și balcon pe toată lățimea. Geamurile erau puternic luminate. Străzile din jur erau negre și liniștite – casa plana peste oraș ca un astru de pe bolta cerească.
Urcând panta pavată, Deev a prins în întuneric niște sunete abia auzite – plânset și suspine. Nu-i putea desluși pe cei care plângeau: poate femei, poate bătrâni, erau niște umbre. De un lucru își dădea seama: erau mulți – se înghesuiau pe lângă copaci și garduri, la apropierea lui Deev au tăcut, iar după ce i-a depășit, suspinele au reînceput. Cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât erau mai puțini. În scuarul de lângă casa luminată nu era nimeni. Suspinele rămase în urmă aproape se dizolvaseră în tăcere, dar nu de tot – tremurau în aer, ca un bâzâit de țânțari îndepărtat.
Din adâncul casei s-a auzit o împușcătură, apoi încă una – undeva departe a lătrat scurt un câine trezit din somn, apoi a tăcut. A tăcut, ca retezat, și bâzâitul de țânțari.
Deev a urcat în cerdac, a tras spre el ușa grea și a pășit înăuntru. Nu putea să scoată revolverul, nici măcar să-și țină mâna la buzunarul cu pricina. Și-a ridicat palmele desfăcute – ude, ca trecute prin apă – și s-a uitat în jur, gata să strige în orice clipă fraza pregătită dinainte: „Sunt de-ai voștri! Nu trageți!“
Stătea în vestibulul strâmt, cu pereți cojiți, unde chiar deasupra șindrilei dezvelite erau vopsite cu litere uriașe cuvintele: „Moarte dușmanilor poporului – korniloviștilor, kappeliștilor…“ Sfârșitul inscripției se pierdea în întunericul pivniței, spre care cobora o scară abruptă; de acolo se auzeau voci. O altă aripă a scării ducea la etaj, și părea că și acolo era cineva. Gărzi nu erau. Deev s-a gândit puțin și a pornit încet pe trepte în sus.
Curând a ajuns în fața unei uși duble; un canat era puțin întredeschis și prin crăpătură venea lumină și mirosea a praf de pușcă. Canatul era puternic, de stejar – un revolver nu l-ar fi putut răzbi, poate doar o mitralieră. Deev s-a așezat în spatele lui, astfel încât să nu-i iasă în afară nici umerii, nici mâinile ridicate spre tavan, și-a făcut pumn palma rece de sudoare și a bătut cu grijă.
Ca răspuns, liniște.
A bătut din nou. Fără să aștepte vreo reacție, a împins ușurel canatul – acesta s-a deschis cu un scârțâit, dezvăluind un spațiu larg: multe lumini electrice, mult praf de pușcă. Din lumină și fum îl priveau pe Deev, care stătea încremenit, două găuri negre – două țevi de revolver.
– Închideți ușa, vă rog, a cerut din adâncul camerei o voce politicoasă. Deranjați.
Deev a pășit în încăpere cu genunchii muiați. Continua să-și țină palmele desfăcute întinse în sus.
Fosta sufragerie arăta de parcă ar fi fost scuturată zdravăn de un uriaș: numeroasele obiecte care populaseră cândva încăperea – tablouri, oglinzi, jardiniere – stăteau aruncare în dezordine prin colțuri, răsturnate sau așezate cu fundul în sus. Mobila era trasă de la locul ei și se îngrămădea într-un mod bizar: masa proptea un pian deschis, niște recamiere intrau în bufetul care nu mai avea uși. Toate suprafețele erau ticsite de hârtii: vrafuri de dosare, caiete și foi volante ședeau teancuri într-un strat gros, care se însuflețea și fremăta la cea mai mică mișcare a aerului.
În cameră erau trei bărbați. Unul – cu păr negru și foarte buclat, ca fruntea unui berbec – stătea confortabil pe sofa, odihnindu-și picioarele pe un ceas de perete culcat lângă el, cu pendulul căzut. Al doilea – cu o mustață roșie ca focul, cu vârfuri lungi – ședea într-un fotoliu tras în mijlocul camerei, cu revolverul ațintit spre Deev. Alături, abia încăpând într-un fotoliu identic, stătea cel de-al treilea – uriaș, chel –, tot cu revolverul ațintit spre el.
– Bună seara, tovarăși, a rostit Deev încet (buzele i se uscaseră de emoție, dar vocea nu-i tremura). Sunt șeful unui eșalon, conduc niște copii flămânzi la Samarkand. Mulți sunt căzuți la pat. Au nevoie de ouă, unt și lapte.
– Ați greșit, tovarășe, a răspuns politicos Tigvă de Berbec. Aici nu e un punct de alimentație. Aici e secția CEKA din Sviajsk.
– Știu unde am venit. Îi venea foarte tare să înghită și să-și dreagă vocea, însă gâtul îi era uscat și aspru, ca șmirghelul. Dar dumneavoastră știți cine are alimente ascunse în acest oraș.
A răsunat o împușcătură. Ceva a scârțâit și a tremurat undeva în dreapta, foarte aproape – glonțul intrase în tocul ușii. Și imediat, aproape fără pauză, a doua împușcătură – tot în tocul ușii, în stânga.
Câteva foi de hârtie au zburat de pe bufet și s-au învârtejit pe parchetul ciobit.
Deev stătea nemișcat. Inima îi bătea în burtă, în gât și chiar în vârfurile degetelor întinse în sus. Ochii și nasul îl usturau tare, dar nu îndrăznea să lase în jos fie și o mână, ca să-și șteargă fața.
Cei doi din fotolii, fără să aștepte să se împrăștie fumul, au armat din nou: Mustăți de Foc amuzându-se deschis de situație și cercetându-l curios pe oaspete cu ochii lui șireți, Chelul – indiferent, cu o lentoare aristocrată în mișcări, privind nu spre Deev, ci undeva alături. Ăsta e șeful, a înțeles Deev. Ăsta hotărăște totul.
– Da, știm cine are rezerve în oraș. Tigvă de Berbec părea nici să nu fi remarcat împușcăturile. Și ce, o să vă duceți să-i deschiaburiți? În vocea lui nu era nici o picătură de răutate, numai compasiune. Chiar acum, sau așteptați până dimineața?
– De dimineață plec. Deev își încorda din toate puterile degetele de la mâini, ca să nu-i tremure. Și nu am soldați însoțitori. Vă rog să mă ajutați să expropriez alimente speciale pentru copiii flămânzi de la straturile înstărite ale populației. Chiar acum.
Mustăți de Foc a pufnit într-un râs zgomotos, umflându-și obrajii și împroșcând cu salivă; ochii, și-așa înguști, s-au micșorat și mai tare, iar mustățile i s-au ridicat, acoperindu-i jumătate de față. Se sufoca de râs, i se scuturau umerii și țeasta rasă îi tremura mărunt; într-un târziu, și-a îngropat fața boțită în pumnul în care ținea revolverul și a încremenit așa, gemând ușor din cauza senzațiilor care-l copleșeau. Chelul, dimpotrivă, parcă nici nu auzise discursul îndrăzneț al lui Deev – stătea în fotoliu, gânditor, sprijinindu-și bărbia puternică în pieptul la fel de puternic și închizând ochii obosit; gâtul imens i se revărsa ca un guler deasupra tunicii.
Amândoi păreau chercheliți.
Între fotolii Deev a observat o măsuță de șah. În loc de piese, pe tabla în pătrate se aflau pahare de cristal, câteva pline.
– Da, da, chiar acum, a dat înțelegător din cap Tigvă de Berbec. Adică noi trebuie să ne lăsăm treburile în clipa asta, să trezim niște soldați din somn, să dăm buzna în casa unui exploatator și să rechiziționăm pentru dumneavoastră o duzină de ouă și un pfund de unt?
– O duzină nu ajunge, a răspuns Deev. Avem nevoie de cel puțin o sută de ouă, iar unt – vreo zece pfunzi, nu mai puțin.
Nemaiputând să se abțină, Mustăți de Foc a izbucnit în hohote, dându-și capul pe spate și dezvelindu-și dinții maronii până la gingii. Cu mâna în care ținea revolverul se străduia să-și șteargă lacrimile – arma se bălăngănea în toate părțile.
– Bravo-oo-ooo… a scâncit el, hohotind. Bravo, neobrăzatu-uuu-lee-ee…
– Și nu e nevoie să treziți pe nimeni. Deev se străduia să nu se uite la revolver, a cărui țeavă dansa atât de aproape de el, îndreptată ba spre fața, ba spre burta lui. Și nici să deschiaburiți. E nevoie numai să intrați în casă – dumneavoastră știți în a cui –, să intrați chiar acum, noaptea, când toți sunt somnoroși și nu pricep nimic. Să intrați și să le spuneți să predea proviziile. Că de-acum s-a sfârșit. O să vă creadă și o să vă asculte, o să dea totul de bunăvoie.
Din nou a răsunat o împușcătură. Într-un colț ceva a gemut, cu un ecou pe mai multe voci, iar Mustăți de Foc se holba uluit la arma fumegândă: glonțul pornit din ea rănise pianul.
Zgomotul l-a trezit pe Chel; a ridicat încet palma și – jap! Și iar a tremurat ceva pe lângă Deev – încă un glonț intrat în tocul ușii.
La fiecare împușcătură lui Deev i se strângea ghem stomacul – părea că se strânge și el însuși, tot gârbovindu-se și crispându-se. A observat că nu-și mai ține mâinile ridicate de o parte și de alta a capului, ci aproape în față, parcă apărându-se de gloanțe.
– Ce s-a sfârșit? a continuat netulburat Tigvă de Berbec. Sfârșitul o să fie în decembrie, când începe campania de iarnă a recoltării. Ce-o să ne mai dea culăcimea la iarnă, dacă o jecmănim acum?
– Dar știți cum sunt! Deev își încorda spinarea din toate puterile, ca să se îndoaie ca un cârlig în fața gazdelor, și de aceea glasul îi suna înfundat, de parcă ar fi fost răcit. Peste câteva luni ascunzătorile și depozitele o să le fie iar pline ochi. Culacul e tenace, face el rost de hrană, e ca blana animalului: oricât îl scuturi, tot mițos e.
– Ascultați, de unde ați scos toate astea? Interesat de discuție, Tigvă de Berbec s-a ridicat chiar de pe sofa, ca să se uite mai bine la musafirul învăluit în rotocoale de fum. Sunteți insolent, încăpățânat și le știți pe toate!
– De aici, din Sviajsk – am luptat în zona asta.
Lui Deev i s-a părut că țevile revolverelor îl privesc din nou ca două găuri negre – dar nu, era Chelul: ridicându-și cutele pleoapelor, îl țintuia cu o privire fixă. Fața lui greoaie era neclintită ca o piatră de pavaj și tot atât de netedă: pe pielea poroasă nu se afla niciun firicel de păr, nici măcar sprâncene sau gene. Pe chelia mare, plină de umflături, lucea transpirația. Foarte încet, Chelul și-a pus arma în toc (n-a nimerit imediat, ci doar din a doua-a treia încercare); sprijinindu-se de brațele fotoliului, și-a ridicat trupul mare în scârțitul prelung al acestuia, și-a mutat greutatea pe picioarele desfăcute larg și a încremenit așa, legânându-se vag, în mijlocul camerei. Continua să se uite la Deev – fără întrerupere.
Ceilalți au început să se agite pe dată.
– Partidul! a strigat misterios Tigvă de Berbec, deschizând larg ușa dinspre balcon și lăsând aerul proaspăt să intre în încăpere. Și apoi, lui Deev: Tovarășe, numărați-le, vă rog! Sunteți mai aproape.
Neînțelegând ce vor de la el, Deev s-a întors neliniștit și a descoperit un tablou bizar: pe tocul ușii, găurit de gloanțe, erau prinse de sus și până jos cu ace de siguranță, muște – muște cenușii, obișnuite. De la câteva rămăseseră numai niște pete pe lemn. Altele, deși străpunse de acele de siguranță, erau încă vii și chiar dădeau din piciorușe. Pesemne că aici avusese loc un concurs de tras la țintă.
– Șase nimerite, a numărat Deev, aplecându-se oblic spre stânga. Și aici trei, a adăugat, aplecându-se spre dreapta.
Tigvă de Berbec a început să aplaude, pentru a-l onora pe câștigător, sau poate pentru a da semnalul de final. Mustăți de Foc, mormăind supărat, a înșfăcat un pahar plin de pe tabla de șah și l-a dat pe gât: după toate aparențele, astăzi pierduse. N-a reușit să pună paharul la loc pe masă – acesta i-a alunecat din mâna nesigură și s-a izbit de podea, unde hârtiile, ridicate de curent, dansau învârtejindu-se.
De afară se auzeau deja glasuri însuflețite, nechezat de cai. Dincolo de ușă, pe scară, tropăiau niște pași.
– Tovarășe șef de secție! a strigat o voce din prag. Le-au adus!
Chelul, clătinând ușor din cap și tot fără să-și ia ochii de la Deev, s-a dus spre ieșire. Mișcările îi erau încete și greoaie, ca ale unei locomotive în momentul plecării; parchetul gemea sub cizmele lui.
Apropiindu-se, a apucat cu labele lui mari capul lui Deev și l-a lipit de al lui, frunte la frunte. Avea răsuflarea fierbinte și umedă – rachiu din cel mai tare: Deev s-a simțit ca și cum ar fi fost cufundat într-un butoi cu băutură. Buzele cărnoase ale Chelului s-au deschis, vrând să spună ceva, s-au mișcat îndelung, ca doi melci scoși din cochilie, și în cele din urmă au rostit:
– Când… ați luptat… aici?
– În vara lui 1918. Deev se sufoca în îmbrățișare, dar se străduia să vorbească repede și clar. În apărarea Sviajskului și eliberarea Kazanului de trupele generalului Kappel.
– Unitatea?
– A doua infanterie.
– Cine… comanda… armata?
– Trupele de pe malul drept, comandantul de armată Slavin. De pe cel drept, comandantul de brigadă Iudin.
Nu-i mai rămăsese aer în plămâni – numai aburi de alcool. Capul îi era prins în strânsoarea palmelor de fier, iar strânsoarea era tot mai puternică și mai puternică…
– Care din ei… a luat… Kazanul?
– Niciunul. Cucerirea Kazanului a fost condusă de comisarul poporului pentru afaceri militare Troțki, venit special de la Moscova.
Menghina în care era prins Deev i-a tras brusc capul undeva în sus – pământul i-a fugit de sub picioare, i s-a făcut negru în fața ochilor, ceva fierbinte și alunecos i-a lipit buzele. Această materie alunecoasă i-a umplut gura, i-a clocotit scurt în palat și i-a ajuns în gât – îl ardea pe dinăuntru, pătrunzând tot mai adânc și nelăsându-l să respire. Oare asta era? Se terminase? Așa e moartea?
Și deodată i-a dat drumul: picioarele i-au atins podeaua, ochii au văzut lumina – după ce i-a dăruit camaradului său un lung și apăsat sărut al prieteniei, Chelul și-a slăbit strânsoarea.
– De șalupe îți aduci aminte?
– Aș fi vrut să uit, dar nu pot. Deev abia-și trăgea răsuflarea. Câteodată le visez.
Cu șalupele fuseseră călcați în 1918 patruzeci de soldați în Armata Roșie care încercaseră să fugă din Sviajsk în timpul luptelor. La ordinul tovarășului Troțki au fost împușcați în fața trupelor – i-au împușcat chiar tovarășii de regiment –, apoi au fost aruncați în Volga și hăcuiți.
– Eu le visez în fiecare noapte. Chelul începuse chiar să vorbească mai repede – fie îmboldit de amintire, fie pentru că i se mai muiaseră buzele între timp. Și ai mulți copii în eșalon?
– Cinci sute.
– Atunci de ce ceri așa de puțin?! Chelul și-a apucat de umeri tovarășul de luptă și l-a scuturat ușurel; Deev a fost cât pe ce să se lovească cu capul de tocul ușii. Păi cere ca lumea! Nu ouă trebuie să ceri, ci găini. Nu lapte, ci o vacă. Laba uriașă l-a bătut încetișor pe Deev peste breton și i l-a ciufulit, frecându-l – și din nou capul a fost cât pe ce să se lovească de perete. Pentru copii nu cruțăm nimic! Pentru copii – orice!
Și-a bătut fostul camarad pe umăr în semn de rămas-bun și a tropăit pe scări în jos – scara a gemut, ca de durere. După ce l-a cercetat pe Deev cu o privire atentă, Tigvă de Berbec s-a dus după el.
– Dar medicamente aveți? s-a întors Chelul pe scară. De astea de ce nu zici? Îți dau și medicamente. De toate îți dau!… Mâine dimineață le primești la tren. Ajunsese deja jos. Așteaptă.
Și Deev a vrut să coboare după ei, să iasă de acolo mâncând pământul. Dar n-a fost să fie: în cameră mai rămăsese cea de-a treia gazdă. Mustăți de Foc, rânjind cu toți dinții, îi întindea oaspetelui două pahare pline. Înțelegând totuși că acesta nu are chef să bea, le-a turnat conținutul pe gât, apoi le-a aruncat pe jos și, zdrobind cioburile de cristal cu ghetele, s-a dus împleticindu-se pe balcon. Abia se ținea pe picioare – părea că acuși-acuși o să cadă și o să-și rupă gâtul.
Deev nu voia decât să nu-l lase să cadă: a țâșnit și el pe balcon, ca să apuce să-l prindă pe bețiv. Dar acesta l-a prins el pe Deev, băgându-i revolverul în coaste – adânc, până-n ficați.
– De unde ați știut că șeful secției a fost camaradul dumneavoastră? i-a șoptit el la ureche. Doar abia ați venit.
Deev nu-și putea aminti dacă Mustăți de Foc apucase să-și încarce arma. Poate că apucase – și s-o încarce, și să tragă cocoșul.
– N-am știut, a mărturisit el cinstit.
Țeava părea că-i despărțise măruntaiele și i se sprijinea în șira spinării – gata-gata s-o străpungă. Îl durea de i se tăiase respirația.
– Adică uite-așa, într-un oraș străin, v-ați făcut apariția la CEKA și ați cerut unt și ouă?
Anchetatorul avea privirea cât se poate de trează.
– Da, chiar așa.
– Stați, stați… Și dacă n-ar fi fost aici tovarășul dumneavoastră de pe front? Sau dacă nu v-ar fi crezut? Sau dacă nu ar fi fost de acord să vă dea ce vă trebuie? Atunci ce-ați fi făcut?
– N-aș fi plecat până nu mi-ați fi dat, a mărturisit din nou cinstit Deev.
Țeava tare s-a îndepărtat de el, și a putut respira iar.
– Da’ apucător mai sunteți! a hohotit cu admirație Mustăți de Foc; trăsăturile feței i s-au îmblânzit și netezit rapid, privirea i-a fost din nou încețoșată de fumul beției. E uimitor că aveți sub comandă doar un eșalon, cu caracterul dumneavoastră!
– Sunt apucător numai pentru alții.
– Și pentru dumneavoastră? a insistat Mustăți de Foc și, împleticindu-se, a fost gata să cadă peste balustradă.
– Pentru mine nu am nevoie de nimic! Deev a apucat să-l prindă pe bețiv, dar acesta nu se mai ținea deloc pe picioare: s-a lăsat în jos, s-a scurs pe podea și, sprijinindu-se cu umerii de grilajul balconului, și-a scos afară capul ras.
– Auziți, nu vreți să veniți să lucrați la noi, la CEKA? s-a auzit glasul lui bolborosind de după balustradă. Avem nevoie de oameni ca dumneavoastră…
Iar jos, în fața clădirii, era o căruță cu oameni, toți îmbrăcați doar în lenjerie intimă, cu mâinile legate. Soldații-escorte aveau baionetele trase. În întuneric răsuna ca un cântec bâzâitul pătrunzător ca de țânțar – plânsetele și suspinele de femei –, dar cele care plângeau nu se vedeau. În schimb, se vedea perfect creștetul neted al Chelului– strălucea în lumina lunii, ca uns. Chelul stătea în cerdac și urmărea descărcarea căruței.
– E mult de lucru! s-a plâns Mustăți de Foc, legănându-și capul care atârna de la balcon. Of, ce mult…
Apoi a vomitat, îndelung și abundent.
După ce și-a ușurat burta, a pipăit în jur după revolverul scăpat, și-a pus țeava între dinți, a apăsat pe trăgaci și s-a auzit un sunet sec: cilindrul era gol.
– Le-am tras pe toate în muște… a șoptit el supărat, trăgându-și capul și ridicându-se în picioare. În muște, ai?! Deja nu mai bolborosea, ci țipa cu o răutate veselă. În muște!
Și-a băgat arma sub centură. Și-a scuturat pantalonii prăfuiți, și-a curățat praful de pe genunchi și palme și și-a mângâiat creștetul ras. A încheiat posomorât:
– Nimeni nu mă dovedește, nici vodca, nici gloanțele.
Și, uitând în sfârșit de Deev, a ieșit cu pas iute și egal.
(Romanul Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina urmează să apară în limba română la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)
Traducerea din limba rusă a cărții este realizată de Luana Schidu