Dante 700
În Infern, în Purgatoriu,
În Paradis
Timpul nu trece.
Doar în miezul
Căii vieții
Pe pământ
Se pot cuprinde
Infern și Purgatoriu.
Paradisul
Numai în scris
Încape.
Acum e seară
Și cald.
Unii spun că
După Apocalipsă
Va ploua.
În centrul zării
Dante a și început
Să urce muntele.
Ce pădure obscură!…
Acum
Acum Dante
s-a îndepărtat.
Acum a trecut
De Signorie.
Acum calul lui
Îl poartă
În afara divinei cetăți.
Unde se duce
Dante acum?
Pe ce cale
Se estompează
Poezia în zarea aurie?
Din ce adăposturi
Nocturne
Se vor închega,
Cânt după cânt,
Viziunile,
Epopeea?
A pornit Dante
În lume
Părăsind Florența.
Din ce vale
Prin ce cătune
Se va auzi poezia?
Unde e de căutat poetul?
Și eu?
Cine sunt?
Vizită
Dintr-o dată
M-au înconjurat.
Unii își țin capetele
La brâu
Alții își poartă
Picioarele
La subsiori
În chip necuvenit
Și fără dibăcie.
Sunt și din cei
Pe țestele cărora
Poți călca în voie.
Dar toate acestea
Nu pentru mine sunt.
Pe leproși
Toți îi țin la distanță.
Nimeni nu îi îmbrățișează.
Rămân neștiuți
În adâncul bolgiilor proprii.
Golul în care se prăbușesc
E numai al lor.
Am ținutul meu
Și nu mă mândresc
Cu asta.
Peisaj
Pot trece pe aici
Zburătoarele Domnului
Cu săbii de foc.
Pot forfeca zările
Cu pârjoluri nesfârșite.
Pot întreține
Focul Sacru
Dintr-o nimica toată.
Să mă prefac a ști
Aceste lucruri
De taină.
Să îmi spun că sunt
Și eu parte
Din tot ceea ce
S-ar putea petrece
Ori poate se va fi
Petrecut.
Să cred în imposibila
Realitate.
Să mă încred
În părelnicia de a fi
Viu.
Să mă predau
Imaginației
Cum aș face pluta
Pe râul în flăcări.