Cum n-am ținut niciodată jurnal, am încercat – ca să-mi satisfac eventualele puseuri narcisiste – să aflu cum sunt văzut în jurnalele altora. Am găsit câteva situații interesante dar, firește, câmpul investigației mele era redus. L-am lărgit adăugând alte jurnale care n-aveau legătură directă cu persoana mea dar grație cărora puteam să mă consacru unor exerciții mnemotehnice: alegeam dintr-un jurnal o zi (sau mai multe zile) și mă străduiam să-mi amintesc ce făcusem eu în ziua (perioada) respectivă. Lungul meu sejur parizian din anii ’90 a fost, și din acest punct de vedere, pasionant: au apărut atunci (editurile chiar intraseră în concurență pe acest „segment de piață“, cum se spune) mai multe jurnale, semnate de cunoscuți scriitori și jurnaliști, așa încât puteam, la un an (sau chiar mai puțin) distanță, să retrăiesc – prin intermediar – anumite evenimente și să confrunt cele relatate de diarist cu amintirile mele. Cunoscuta jurnalistă Françoise Giroud a scos o serie, acoperind vreo patru ani dacă nu mă înșel, sub titlul generic Journal d’une parisienne. Or eu, din toată perioada aceea (ca și din altele), nu am decât notații telegrafice în agende, suficiente totuși, adesea, să fac racordul cu momentele respective.
Situația se complică atunci când apari într-o carte de ficțiune, într-un roman de pildă: Este ceea ce mi s-a întâmplat. Da, sunt personaj (cu prenumele în varianta familiară Sandu) într-un roman: e vorba despre romanul lui Petru Popescu Dulce ca mierea e glonțul patriei (1970). Dar până a intra în ficțiune trebuie să facem un ocol și să ne reîntoarcem în realitatea ce a inspirat ficțiunea.
După terminarea facultății, pe 1 februarie 1968 am început serviciul militar care, pe vremea aceea, dura șase luni. Cazarma se afla la Otopeni, pista principală a aeroportului era atunci în construcție, nu exista, bineînțeles, nici una din clădirile pe care le vedem astăzi. Batalionul nostru de rezerviști (de „tovarăși elevi“, cum se spunea) avea o alcătuire mai deosebită. Grosul batalionului era format din absolvenți de facultăți umaniste (litere, filozofie etc.) precum și de facultăți de artă; stăteau – cred că erau vreo sută – într-un dormitor mare, o sală lungă în care te pierdeai printre paturi. Alături era un dormitor mult mai mic în care se afla plutonul nostru, al „cercetașilor“. Eram în jur de 25 de „elevi“, cu toții absolvenți de limbi străine. Cercetașii, în caz că nu știți, au un rol foarte important: ei se pot afla înaintea trupelor, pentru recunoașterea terenului și identificarea eventualelor pericole, sau pot ajunge în spatele liniilor inamice, unde au misiunea să organizeze acțiuni de sabotaj, să evalueze forțele dușmane etc.,etc. Acestor aspecte le erau consacrate multe dintre cursurile „teoretice“, la care se adăugau cursuri despre organizarea armatelor străine, despre armamentul aflat în dotarea lor – prin „străine“ trebuie să înțelegem, bineînțeles, armatele statelor „capitaliste“. Plutonul nostru avea un avantaj considerabil: ni se punea la dispoziție un camion cu care făceam deplasări pe teren (nici vorbă în acei ani de penurie de combustibil), așa că mergeam des în satele învecinate unde, cu complicitatea șefului nostru, maiorul Stoica, ne aprovizionam cu sticle de votcă și ne retrăgeam apoi într-un loc ferit, până când maiorul – care avea porția lui de băutură – dădea semnalul întoarcerii la unitate. Din pluton făceau parte mai mulți absolvenți de la engleză din București – Petru Popescu, june scriitor ce începea să fie cunoscut, Harald Mesch, Gabriel Pleșea, apoi un absolvent de spaniolă care avea să devină un eminent traducător, Mihai Cantuniari, un băiat de la franceză, tot din București, extrem de simpatic, pe care îl chema … Jean Marai, ca să-i amintesc pe cei cu care am fost mai apropiat. Erau și figuri dubioase, spre exemplu fiul lui Nestor Ignat, fost tartor al presei comuniste. Și dincolo, în dormitorul cel mare, aveam personaje notabile: Florin Bogardo, pe care în primele săptămâni, când eram consemnați în cazarmă, îl vizita la poartă o superbă actriță, Petre Magdin, trompetistul, pianistul și compozitorul Dan Ște fănică, apoi un baterist de forță pe care l-am văzut ulterior la percuție în orchestra Filarmonicii, și – pour la bonne bouche – actorul Dan Nuțu pe care, într-o vreme zilnic, îl lua o mașină să-l ducă la filmări, spre ciuda corpului ofițeresc. Nu e de mirare că serbarea organizată nu mai știu cu ce ocazie a avut un succes monstru, orchestra condusă de Petre Magdin a cântat îndrăcit iar Dan Nuțu a asigurat prezentarea, permițându-și niște glume foarte tari la care ofițerii din sală au înghițit în sec.
S-a dedus, cred, din cele de mai înainte că am amintiri plăcute despre serviciul militar. În afara câtorva servituți, mă simțeam bine, făceam sport, mă distram (aveam destule ocazii), timpul a trecut destul de repede. În orice caz, mai nimic din ce am trăit eu atunci nu se regăsește în romanul lui Petru Popescu. Nu e vorba de persoana mea (sunt înfățișat în chip favorabil) ci de atmosferă, de tabloul de ansamblu ca și de detalii. Iată un exemplu, cred eu, grăitor. Am plecat, către sfârșitul stagiului, în niște manevre de câteva zile, „cartierul general“ fiind la Câmpulung Muscel. O colegă de facultate era originară de acolo, am mers – cu Petru și cu încă doi „camarazi“ – la familia ei, tatăl (avocat cunoscut în urbe) ne-a primit admirabil, ne-a „cinstit“ cu una cu alta, am băut (eu cel puțin) cam mult și ne-am întors la cazarmă euforici. În carte, episodul e pur și simplu plicticos: cititorului i se oferă o lungă discuție despre istorie, despre virtuțile armatei etc. În întreg romanul, de altfel, scriitorul apasă pe pedala patriotismului iar satisfacerea serviciului militar apare drept un act de conștiință civică. Eu am văzut acea perioadă în registru ludic, Petru Popescu a tratat-o la modul cât se poate de serios.
Din punctul meu de vedere, mi-am ratat intrarea în literatură ca personaj de roman. A fost, ca să zic așa, nepotrivire de caracter…