Deși a scris proză și teatru și a realizat numeroase traduceri în limba română din engleză și franceză, Constantin Abăluță este cu precădere poet și cele mai multe și mai reușite creații ale sale sunt din genul liric. El este, de mulți ani, de decenii chiar, poetul prin excelență, care nu a renunțat niciodată la publicarea, într-un ritm susținut, a volumelor de versuri.
În acest an, la Casa de pariuri literare, editură pe care a frecventat-o în ultima vreme, Constantin Abăluță publică un nou volum, cu mai puține texte de această dată, doar treizeci și patru. Ele sunt însoțite de șase lucrări plastice în tehnică mixtă (cinci în interior și unul pe copertă) dintr-un ciclu care amintește de expresionism, intitulat Oedip Rex. Titlul cărții sună ca un vers endecasilabic, cu ritm iambic, amintind de sonoritățile lui Shakespeare. Numirea volumului – Coboară ziua lungă cât o viață – evocă bătaia unor stihuri grave precum Nu mai dormiți, Macbeth ucide somnul și altele de-aceeași stirpe aleasă.
Dincolo de copertă însă, pătrundem într-un univers familiar, care nu are de-a face cu turnurile sumbre de la Elsinore sau galeriile de la Dunsinane. Decorul e marcat de liftul capricios al blocului, de telefonul somptuos dereglat, balconul umbrit de ramuri de salcă. Bestiarul este și el cel accesibil unui locuitor la bloc: o pisică torcând la telefon, o broască țestoasă, câțiva câini vagabonzi pe o alee. În mijlocul acestui univers mic, poetul găsește deschidere spre Cosmos prin intermediul celor mai banale obiecte: becul „cel mare“ care „zace-n tavan“ are gânduri absconse explodând/în miliarde de lumi. Bastonul de lemn al venerabilului poet poartă dialoguri cu copacii din ramurile căruia a provenit. Salcia din proximitate dăruiește frunze și poeme. Statuia din parc este și ea un vecin de încredere, i se poate lăsa în grijă cel mai bun prieten și anume scaunul din colțul odăii, așezat cu fața spre fereastră.
Ca și în alte volume ale sale, Constantin Abăluță este atras de meditația ușor melancolică, de decorurile urbane și de obiecte obișnuite care capătă, sub privirea poetului, o încărcătură metafizică, ca a unor naturi statice neliniștitoare, uneori sumbre sau grotești. O anxietate umple spațiul plin și așa de o recuzită căreia numai natura lirică și sensibilă a creatorului îi poate sesiza stranietatea și care îl umple de contrarietăți: vreau să simt transfuzia nimicului/ survolând plajele lumii, tânjește poetul, dintre străduțele cu arbori prăfuiți. Liftul citat mai înainte, telefonul sunt obiecte ale împăcării poetului cu universul, scris cu minusculă.
Nici carantina nu poate trece neobservată, un text mai lung, cu aparența exterioară a prozei, se intitulează Mizantropul pe timp de carantină. Mizantropul „de profesie“ se simte stingherit că toți cei din jur i-au adoptat conduita și mizantropia a devenit obligație planetară.
În realitate, eul care ne relatează vag autoironic întâmplările mărunte prin care trece ori stă nemișcat, ca un zid într-o grădină, este suprasensibil, plonjează în scenarii uluitoare: chiar așa adormit/ îndepărtez religii/ curm vieți închipuite.
Întregul volum se clădește pe contrastul dintre o realitate măruntă, generatoare de mizantropie, și o imensitate astrală imaginată de creator, gata să ceară, precum Blaga, un trup gigantic pe măsura unui suflet nemăsurat. Poetul oscilează între moțăiala la fereastră, pe scaunul șchiop, miracole celeste sau câmpuri nesfârșite în care las cuvintele să zburde pe iarba fără capăt. Spre deosebire de poetul modernist care se dăruie cu elan lumii până când încetează să mai aibă viață personală, poetul ipostaziat de Constantin Abăluță, personajul scenariilor lirice din Coboară ziua…, are o viață personală lăuntrică și intensă, aparent chinuită de apăsarea unor obiecte anodine, impregnate și ele de spiritul său. În realitate, această viață „lungă“ se deschide către hiperspații, păsări și stele intră firesc în casa poetului prin ferestrele deschise.
Poezia sobră, supravegheată, inteligentă a lui Constantin Abăluță își păstrează calitățile și în acest volum. Poate doza de mizantropie este mai mare și mai amară, dar și ea se comunică limpede și eficient ca în toate numeroasele cărți ale scriitorului.