I.P. Culianu vs Mircea Eliade – șamanism după șamanism

 

Se împlinesc treizeci de ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu (21 mai 1991), prieten şi coleg de generaţie. Dedic acest eseu memoriei sale.

Este foarte probabil ca tânărul antropolog american de origine peruviană Carlos Castaneda (1925-1998) să fi audiat în anii ’60 cursurile de istorie a religiilor ţinute de Mircea Eliade la University of California, Los Angeles (UCLA). Cărţile publicate de Castaneda în perioada 1968-1972 descriu iniţierea sa de către un şaman (Don Juan Matus) din tribul nord-mexican Yaqui, cu ajutorul unor plante halucinogene : muguri de cactus peyotl (Lophophora willi amsii, din care se prepară mescalina), ciupercă psihedelică (Psilocybe mexicana, fumată într-o pipă şamanică specială), ciumăfaie sau „rădăcina-dracului“ (Datura stramonium, preparată ca un unguent halucinogen care se dă pe tâmple şi frunte). Cele trei volume iniţiale publicate de Carlos Castaneda sunt The Teachings of Don Juan : A Yaqui Way of Knowledge (1968), A Separate Reality : Further Conversations with Don Juan (1971), Journey to Ixtlan: The Lessons of Don Juan (1972). Cărţile sale au fost traduse în româneşte abia începând cu 1995.

După o perioadă de influenţă majoră asupra tinerei generaţii (12 volume traduse în 17 limbi, 8 milioane de exemplare vân dute), Castaneda a fost puternic contestat. Cel mai virulent demolator al „mitului Castaneda“ a fost psihologul american Richard de Mille, în două volume succesive. Primul volum despre impostura lui Castaneda l-a scris în 1976 (Castaneda’s Journey : The Power and the Allegory), iar celălalt, un volum colectiv, a fost editat de el în 1981 (The Don Juan Papers: Further Castaneda Controversies) (1).

În cunoscuta sa carte I letterati e lo sciamano (1989), vizând imaginea şamanului în literatura americană, Elémire Zolla a dedicat un amplu capitol operei lui Carlos Castaneda. Dar istoricul italian al religiilor nu a uitat să comenteze şi „păcăleala etnologică“ (uno hoax etnologico) de care a fost acuzat Castaneda de către alţi antropologi(2).

La rândul său, Ioan Petru Culianu l-a considerat pe Castaneda un „fals antropolog“ (pseudoanthropologist), care îşi prezenta ficţi unile narco-iniţiatice drept experienţe autentice şi cercetări antropo logice de teren. La începutul anilor ’70, spune Culianu, „cel mai incitant performer de experienţe în afara corpului“, realizate cu ajutorul substanţelor psihedelice de tip mescalină şi psilocibină, „a fost considerat de multă lume a fi pseudoantropologul Carlos Castaneda, aceasta înainte să devină limpede faptul că el era romancier [fiction writer] şi nu antropolog“(3). Culianu vorbeşte de tinerii „al căror idol rămâne Castaneda: un şarlatan mai degrabă decât antropolog“.

Interesant este faptul că, în 1988 (deci după moartea lui Eliade), Culianu susţine că, „în contextul românesc al anilor ’30“, Mircea Eliade, întors ca un erou legendar din India, a fost „un fel de grand oncle al lui Carlos Castaneda“.

Castaneda – conchide Culianu – a reuşit să devină un savant respectat în ciuda operei sale de ficţiune care, citită de prea multă lume, a fost de prea multe ori prost înţeleasă“(4).

De fapt, poziţia lui Ioan Petru Culianu faţă de antropologul americano-peruvian este destul de surprinzătoare şi de nuanţată. Ea este departe de poziţia adulatoare a unora, dar şi de cea demolatoare a altora (a lui Richard de Mille, de pildă). Adevărate sau nu, „fiction“ sau „nonfiction“ – susţine Culianu –, lucrările lui Castaneda nu au făcut decât să reconfirme „ceea ce se ştia deja despre proprietăţile substanţelor halucinogene şi despre «puterile» şamanilor indieni. […] Fie adevăr, fie ficţiune, este vorba, oricum, despre un fenomen existent şi în istoria religiilor, şi în cea a civilizaţilor occidentale“. Ca atare, deşi autenticitatea anchetei antropologice şi a experienţei lui Castaneda rămâne sub semnul întrebării, conchide Culianu, „tot ceea ce relatează el rămâne, dacă nu adevărat, cel puţin bine nimerit…“. Nu este întâmplător faptul că I.P. Culianu şi-a intitulat acest text (publicat în Italia în 1981) chiar aşa: Se non è vero, è ben trovato…(5).

* * *

Ca şi Mircea Eliade, Culianu a fost foarte interesat de rolul jucat de substanţele psihoactive în diverse manifestări mito-religioase şi magico-rituale. În monografia sa privind călătoriile în lumea de dincolo, Culianu a decelat trei tipuri distincte de producere a exta zelor şi viziunilor extramundane: Altered States of Consciousness (stări modificate ale conştienţei), Out-of-Body Experiences (experi ­enţe în afara corpului) şi Near-Death Experiences (experienţe la limita morţii). În primele două tipuri de provocare a extazelor şi viziunilor se apelează uneori la consumul de plante psihotrope.

De o abordare curajoasă a dat dovadă Culianu în tratarea „vracilor greci“, pe care istoricul religiilor i-a numit Greek medi cine men sau iatromantes (de la termenii greceşti iatros = „tămă duitor“ şi mantis = „profet“). Este vorba de Pitagora din Samos, Abaris din Hyperboreea, Aristeu din Proconessos, Epimenide din Creta şi mulţi alţii. Culianu a identificat în comportamentul lor unele „practici şamanice“ : intoxicarea cu plante halucinogene sau euforizante, călătorii extatice, părăsirea trupului de către suflet, catalepsia, abstinenţa, previziunea, ubicuitatea, anamneza, iatro magia etc.

Herodot aminteşte despre Abaris hyperboreanul „povestea că ar fi făcut înconjurul lumii cu săgeata ce-o avea, fără să mănânce ceva“ (Istorii IV, 36). Una dintre ierburile psihotrope utilizate de iatromanţi ar fi o plantă, greu de identificat chiar şi pentru Pliniu cel Bătrân (Naturalis Historia XXII, 33, 73-75), numită alimos (uneori halimos), cu sensul „fără foame“(6). Ar fi o vegetală care, consumată în cantităţi mici, suspendă foamea. Culianu a susţinut că este vorba de o specie locală de plantă, asemănătoare cu frunzele de coca din America de Sud (Erythroxylum coca), „con ţinând vreun alcaloid euforizant care taie senzaţia de foame“.

După informaţiile lui Maxim din Tyr privind caracterul viziunilor lui Epimenide – a conchis istoricul religiilor –, nu se poate exclude ca acestea să fi fost produse de un halucinogen“(7).

Sau într-o altă formulare datorată tot lui Culianu :

Mărturiile nu menţionează dacă se presupunea că [iatromantes greci] foloseau ori nu substanţe euforice sau halucinogene, dar cercetări recente ale proprietăţilor drogurilor psihotrope şi psihedelice par să încline balanţa în favoarea unei asemenea ipoteze“(8).

Mergând pe linia savanţilor Karl Meuli, Eric R. Dodds, F.M. Cornford, Walter Burkert şi Carlo Ginzburg, Culianu a propus sintagma „şamanism dincolo de şamanism“, extinzând foarte mult zona clasică de manifestare a şamanismului propriu-zis. El a extins peste hotarele prestabilite nu doar zona geografică (Asia Centrală şi de Nord), ci şi zona „ideologică“ (incluzân- du-i pe iatromanţii greci, pe vrăjitorii europeni etc.).

Dacă grecii nu cunosc instituţia şamanismului – scria Culianu cu precauţie în 1981 –, ei utilizează totuşi, în cadrul posibilităţilor teo retice şi instituţionale existente, un anumit număr de motive şi tradiţii populare aproape neîndoielnic de origine şamanică“(9).

Ulterior, el s-a despărţit mai tranşant de maestrul său mai conservator, Mircea Eliade, reproşându-i că „a circumscris înţele sul noţiunii de şamanism astfel încât să excludă fenomene care pot fi mai adecvat definite ca vrăjitorie“(10).

Într-adevăr, când a descoperit practici magico-extatice atestate documentar, de pildă, în Moldova la jumătatea secolului al XVII-lea (Codex Bandinus, 1646-1648), Mircea Eliade a rămas nedumerit. Termenul şamanism a fost pus de el între ghilimele, iar titlul studiului său din 1962 a devenit, dintr-o afirmaţie, o interogaţie : „«Şamanism» la români?“. Mai mult decât atât, răspunsul la propria sa întrebare a fost unul negativ. Pentru a explica unele similitudini frapante între practicile extatice ale vracilor moldoveni (numiţi de episcopul catolic Marcus Bandinus incantatores) şi cele ale şamanilor central-asiatici, Eliade a recurs cu precauţie la o soluţie comodă: „importul“ de şamanism, adus chipurile de o populaţie de origine maghiară, deci central-asiatică (ceangăi). Istoricul român al religiilor a preluat soluţia facilă propusă anterior (în 1958) de cunoscutul şamanolog ungur Vilmos Diószegy : „Acei incantatores ai lui Bandinus aparţineau unui grup de ceangăi din Moldova“(11).

Similar, plecând de la teoriile lui H.S. Nyberg şi G. Widengren, Mircea Eliade s-a întrebat dacă tipul de experienţă religioasă specific zarathustriană poate fi apropiat de experienţele extatice caracteristice şamanilor central-asiatici. Unul dintre argumentele forte (dar nu şi singurul) consta în faptul că, în ambele cazuri, pentru obţinerea extazului erau folosite diverse plante psihotrope, mai ales cannabis (bhang). În 1976, în primul volum al cărţii sale Istoria credinţelor şi ideilor religioase, la secţiunea „Zarathustra şi religia iraniană“, Eliade a abordat această problemă tot într-un mod inte rogativ, intitulând capitolul respectiv „Extaz şamanic?“. Răspunsul istoricului religiilor la întrebare a fost şi de data aceasta negativ(12).

Tot cu rezerve, Mircea Eliade a admis existenţa unui tip de extaz „şamanic“ (de asemenea cu ghilimele) nu doar la manifes tările religioase depărtate în spaţiu de şamanismul clasic (la iranieni, la greci, la români etc.), ci şi la cele îndepărtate în timp – în paleolitic, de pildă : „Existenţa unui anumit tip de «şamanism» în epoca paleolitică pare sigură“(13).

Aşa cum am mai spus cu alt prilej, în bună măsură este vorba de o problemă convenţională, chiar dacă ea nu se reduce doar la una de terminologie. Mircea Eliade a intuit acest mod de abordare încă din 1951, când şi-a publicat monografia dedicată şamanismului:

Dacă prin acest termen [şamanism] înţelegem orice fenomen extatic şi orice tehnică magică, este evident faptul că vor fi depistate unele aspecte „şamanice“ la indo-europeni sau la alte colectivităţi etnice sau culturale“(14).

În 1983, Ioan Petru Culianu admitea şi el acest lucru :

Dacă iatromanţii [greci] sunt numiţi şamani sau nu, este doar o chestiune de convenţie“(15).

S-ar părea că Eliade şi Culianu au ajuns la un „pact“, şi anume că totul ar depinde de ceea ce convenim să numim prin „şama nism“. Dar pe când primul (mai conservator) a descurajat extinderea termenului „şamanism“ dincolo de înţelesul (şi dincolo de teritoriul) său clasic, al doilea (mai novator) a promovat această extindere.

Am abordat această problemă şi cu alte prilejuri, mai ales în prefaţa la cartea lui I.P. Culianu din 1991 Călătorii în lumea de dincolo(16). O lucrare în care discipolul pare să se despartă definitiv de maestru. Cartea lui Mircea Eliade despre şamanism (publicată în 1951) este doar amintită indirect de Culianu, fără să fie citată propriu-zis, cu toate că şama nismul este tratat de Eliade anume din perspectiva „tehnicilor arhaice ale extazului“(17). Evident, nu este vorba de o lacună bibliografică, ci de o atitudine polemică. Anterior, în 1984 (când Eliade mai era în viaţă), în volumul său Experienţe ale extazului, Culianu citase cartea Şamanism a lui Eliade ca pe o lucrare de referinţă(18).

Pe de altă parte, Mircea Eliade considera că şamanismul din Asia Centrală şi de Nord a fost puternic influenţat de sistemele religioase sud-asiatice, în special cele din India, Tibet, Iran, Mesopotamia(19). Teoria lui Culianu este inversă, răsturnând direcţia de producere a influenţei. În orice caz, ceea ce a devenit pentru Culianu o evidenţă în 1991 fusese doar o posibilă alternativă la jumătatea anilor ’80 :

E posibil ca reprezentările şamanice – scria el în 1984 – să se fi format sub influenţa credinţelor indo-tibetane, dar nici ipoteza inversă nu e mai puţin întemeiată“(20).

Dosarul şamanismului rămâne deschis, având ca miez fierbinte polemica (uneori implicită, alteori explicită) dintre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu.

Textul lui I.P. Culianu cel mai aplicat privind utilizarea plan telor stupefiante de către vrăjitoarele din Europa medievală (inclusiv din spaţiul românesc) este o conferinţă ţinută de el în martie 1981 la Universitatea din Groningen, unde preda. Ulterior, Culianu a inclus textul conferinţei, ca un „apendice“, în cartea sa Éros et magie à la Renaissance. 1484 (Flammarion, 1984). În acest studiu, intitulat Realitatea vrăjitoriei, el a abordat atât formele de into ­xicare involuntară cu secară infestată cu Claviceps purpurea, cât şi „zborurile magice“ provocate de alifiile halucinogene folosite de vrăjitoare.

Peste tot în scrierile sale – afirmă cu un ton reprobator cercetătorul Dan Dana – Culianu privilegiază utilizarea reală a halucinogenelor. Accentul pus de Culianu asupra halucinogenelor nu este independent de voga occidentală a aceloraşi substanţe (utilizate însă în alte scopuri)“(21).

Am vorbit despre inovatoarele opinii ale lui Ioan Petru Culianu cu un alt prilej(22). Interesul profund pentru această temă manifestat de istoricul român al religiilor (aflat atunci în liberala Olandă) rezultă din ultimul paragraf al studiului său Realitatea vrăjitoriei, citat mai sus :

Am văzut mulţi drogaţi şi nu trece o zi să nu aud vorbindu-se despre ei, pe lângă faptul că am citit o întreagă literatură despre experienţele lor. Sunt convins că folosirea halucinogenelor – sub supravegherea „specialiştilor“ şi în interiorul unor confrerii iniţiatice – este la originea anumitor credinţe ale omenirii, îndeosebi a acelora care au legătură cu mobilitatea sufletului şi cu zborul magic. În cazul vrăjitoriei, nu e nici o umbră de îndoială că aşa stau lucrurile“(23).

Citit cu atenţie, acest paragraf indică o importantă schimbare a unghiului de vedere. Plantele psihotrope devin, pentru Culianu, nu doar halucinogene, ci chiar entheogene (care provoacă „îndumne zeirea“). Ele ar fi „la originea“ anumitor credinţe mito-religioase şi practici magico-rituale (asociate cu „mobilitatea sufletului“, psihanodia, „zborul magic“ etc.).

* * *

Ironia sorţii face ca asasinarea lui I.P. Culianu să fi fost, într-un fel sau altul, asociată cu drogurile. Într-o primă instanţă, năuciţi de ştirea omorului, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu au dat credit ideii unui „asasinat politic“. „Presupunem că e mai curând vreun drogat «en manque»“, îşi nota Monica Lovinescu în jurnal pe 26 mai 1991, la câteva zile după ce istoricul religiilor a fost omorât cu sânge-rece(24). A fost evident vorba de o judecată ero nată. Un drogat en manque nu intră într-o universitate şi nu împuşcă cu pistolul în ceafă un profesor fără să-l jefuiască, pentru ca apoi să dispară nelăsând nici o urmă.

Mai grav este faptul că asasinarea lui Culianu a fost în mod fraudulos asociată cu marele trafic internaţional de droguri, cu – nici mai mult, nici mai puţin – cartelul columbian al cocainei. S-a spus că ultima convorbire telefonică a tânărului savant ar fi fost cu cineva de la Medellín (Columbia), şi s-ar fi purtat din biroul său de la Universitatea din Chicago, chiar înainte de comiterea crimei(25). Este doar una dintre multiplele diversiuni puse în circulaţie pentru a înceţoşa tabloul asasinatului. Am scris cu un alt prilej că se dorea trimiterea poliţiei pe o pistă falsă. Culianu – zice-se – îşi administra cocaină, „chipurile, pentru a experimenta pe sine însuşi ceea ce studia de mult: stările de extaz ale şamanilor şi vrăjitorilor“(26).

–––––––––––––––––––––––––

1 Vezi Corin Braga, „Carlos Castaneda şi stările alterate de conştiinţă“, în Caietele Echinox, vol. VIII, Şamanismul postmodern, Centrul de Cercetare a Imaginarului, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca, 2005, pp. 9-91.

2 Elémire Zolla, I letterati e lo sciamano. L’Indiano nella letteratura americana dalle origini al 1988, Marsilio Editori, Veneţia, 1989, pp. 359-401; prima ediţie: Bompiani, Milano, 1969. Vezi şi Elémire Zolla, Ioan Petru Culianu, Alberto Tallone Editore, Torino, 1994; ediţia a doua, cu o introducere de Grazia Marchianò, AIREZ, 2011. Le sunt recunoscător lui Elémire Zolla (RIP) şi Graziei Marchianò pentru discuţiile pe care le-am purtat, în aprilie 1997, privind viaţa, asasinarea şi opera lui I.P. Culianu, în casa lor din Montepulciano.

3 Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, ediţia a III-a, traducere, prefaţă şi note de Andrei Oişteanu, Polirom, Iaşi, 2007, pp. 70, 87.

4 Ioan Petru Culianu, Secretul doctorului Eliade, în idem, Studii româneşti I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, ediţia a II-a, traduceri de Corina Popescu şi Dan Petrescu, Polirom, Iaşi, 2006, pp. 385-386.

5 Ioan Petru Culianu, Religia şi creşterea puterii, în Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardo, Ioan Petru Culianu, Religie şi putere, ediţia a II-a, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban Anghelescu, Polirom, Iaşi, 2005, pp. 201-205. Prima ediţie a cărţii Religione e potere a apărut în 1981, la Torino, la Casa Editrice Marietti.

6 Plinius, Naturalis Historia, vol. IV, Remedii vegetale, ediţie îngrijită de Ioana Costa, Polirom, Iaşi, 2003, p. 121.

7 Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, ed. cit., pp. 179-180 ; idem, Experienţe ale extazului. Extaz, ascensiune şi povestire vizio nară din elenism până în Evul Mediu, traducere de Dan Petrescu, prefaţă de Mircea Eliade, postfaţă de Eduard Iricinschi, Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 33-34.

8 Ioan Petru Culianu, Psihanodia, Nemira, Bucureşti, 1997, p. 74 ; ed. a II-a, Polirom, Iaşi, 2006.

9 Ioan Petru Culianu, Iter in silvis, vol. I, Eseuri despre gnoză şi alte studii, traduceri de Dan Petrescu, Corina Popescu şi Hans Neumann, introducere de Eduard Iricinschi, Polirom, Iaşi, 2012, p. 94.

10 Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, ed. cit., pp. 80, 186-188.

11 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 193-205.

12 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, traducere de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 324-325.

13 Ibidem, p. 18.

14 Mircea Eliade, Shamanism. Archaic Techniques of Ecstasy, Princeton University Press, Princeton, 1974, p. 375 [ediţie originală: Le Chamanisme et les techniques archaïques de l’extase, Payot, Paris, 1951].

15 Ioan Petru Culianu, Psihanodia, ed. cit., p. 62.

16 Ioan Petru Culianu, Călătorii în lumea de dincolo, ed. cit., pp. 17-18.

17 Mircea Eliade, Shamanism, ed. cit.

18 Ioan Petru Culianu, Experienţe ale extazului, ed. cit., p. 239.

19 Mircea Eliade, Shamanism, ed. cit., p. 495.

20 Ioan Petru Culianu, Experienţe ale extazului, ed. cit., p. 110.

21 Dan Dana, Zalmoxis, de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu al pretextului, prefaţă de Zoe Petre, Polirom, Iaşi, 2008, p. 374.

22 Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, ediţia a IV-a, revăzută, adăugită şi ilustrată, Polirom, Iaşi, 2019, pp. 15-156; şi Andrei Oişteanu, Rauschgift in der rumänischen Kultur, Frank & Timme Verlag, Berlin, 2013. Vezi şi Andrei Oişteanu, Mircea Eliade and Ioan Petru Culianu on Narcotics and Religion, „Archaeus. Studies in the History of Religions“, Institute for History of Religions, Romanian Academy, Bucharest, vol. XIV, 2010, pp. 121-140.

23 Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere. 1484, traducere de Dan Petrescu, prefaţă de Mircea Eliade, postfaţă de Sorin Antohi, Nemira, Bucureşti, 1999, p. 340; idem, Studii româneşti II. Soarele şi Luna. Otrăvurile admiraţiei, traduceri de Maria-Magdalena Anghelescu, Corina Popescu şi Dan Petrescu, Polirom, Iaşi, 2009, p. 63.

24 Monica Lovinescu, Jurnal (1990-1993), Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 141.

25 Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, ediţia a II-a revăzută, traducere de Cristina Felea, prefaţă de Andrei Oişteanu, Polirom, Iaşi, 2005, p. 46.

26 Andrei Oişteanu, „Un altfel de Culianu“, prefaţă la Ted Anton, Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, ed. cit., pp. 5-15, citatul la p. 11. Vezi şi Andrei Oişteanu, „Ein anderer Culianu“, postfaţă la volumul Ted Anton, Der Mord an Professor Culianu, Mit einem Nachwort von Umberto Eco, Insel Verlag, 1999, pp. 347-357.