Poezii de Virgil Todeasă
Eliberare
sunt fierarul care alungă
din sine,
din inima lui,
tot răul
îl ascultă cum plânge,
îl bate cu barosul
pe nicovala uimită de-atâta
putere –
iată meseria care-mi place!
stau lângă focul acesta –
jar de-atâta aşteptare
stau aşa pe gânduri şi
dintr-odată îl văd pe unul
alergând în flăcări ca o nălucă
se strigă,
se cântă,
se roagă
din ochii mei, din atelierul meu
pleacă tăcutele dealuri
şi valea îngustă din Vingard
Precum grâul
am văzut pricolici jucându-se
leapşa
şi nici unul nu era verde,
aerul mirosea a pucioasă
am văzut drumul lung al
grâului spre moară
şi miracolul pâinii coapte care
se duce la Dumnezeu
(aşa spunea bunica)
grâul este misterul pământului,
ţărână vie în fiinţa noastră,
fiule,
şi ţine minte –
în lume se intră prin răsturnare
de brazdă
În ochii peştilor
n-are formă
nu se vede, se mişcă în voie,
priveşte cotloanele fiinţei
noastre
doar vântul mişcă apele, el,
cel nevăzut
puterile apei –
pelicula, conturul şi
cuprinderea universală
la pescuit pe ţărmul albastru
în faţa neştiinţei,
a nebănuitelor ascunzişuri
în ochii peştilor
pescarii sunt material de
studiu psihologic
corăbiile pescuiesc depărtările,
aruncă şi tu ancora – în
adâncuri sunt fiinţe rătăcite!
Insomnie
în zece dimineţi de-a rândul
eram plin de aur
umblam năuc – văzusem
eu pe unul
îmbrăcat la patru ace
era ciung săracul
şi avea o mână-ntoarsă –
te rog, domnule!
în Heleşteu
pândeam în strălumină peştii,
pe cei de aur îi vindeam
în zece seri de-a rândul…
Trecere
timpul ca o bucată de pâine,
(poate cea de toate zilele)
cuprinsă între palmele tale
în spaţiul perfect pentru rugă
micuţule om,
verifică zilnic starea de trecere
nu lăsa nimic trădătorilor
(eşti citit oricum)
o scamă,
o sârmuliţă îţi pot deregla
întregul sistem –
lasă-ţi magazia curată,
marea trecere este printre
toţi deodată
Destin
drumul
care traversează pământul
de-a valma
la capătul căruia plopii îţi
flutură galbenul
urma ta lichefiată –
că doar eşti melcul cu viteză
redusă
şi alunecos, omule!
Himeră
depresia şi contra ei –
lichior în cupe de argint
lângă urechile de cocostârc
cu palmele ca nişte fluturi
şi ochii care trag cu puşca
bucăţile mai mici de ură
cu gloanţe oarbe-n caşcaval
sfârâie o talpă neagră pe asfalt
în noapte, uşor spre ziuă,
când poţi vedea pe-o stradă
lungă, lungă
fantomele în colţuri negre
şi ascunse
într-un târziu pe stâlp de aur
prins
eşti o vedetă surdă-cuc
şi mută – o himeră.
Poeme de Ana Maria Vințan
Dăruieşte-mi o lume în care să m-ascund când privirea ta
o să mă ajungă
şi lasă-mă să colind ca o sălbăticiune prin desişul
unei păduri încă negândite,
fără poteci, fără margini, fără ceruri boltite-n albastru,
cu tălpile arse de acest pământ,
trup căzut al unui zeu învins.
Spune-mi în somn care sunt înţelesurile tale
ca să le uit când zorii mă alungă
şi lasă-mă în lumina zilei să te ating.
Zdrobeşte-mi oasele când stau semeaţă în negura adâncă
a drumurilor noastre
şi alcătuieşte-le din nou, ca fără odihnă să ne fie
această crudă îmbrăţişare.
*
Se-adună norii, se-apropie un cal sălbatic,
două fluvii adânci îşi amestecă apele sub câmpia întinsă
acolo unde, demult, două armate străine şi-au ucis luptătorii
şi unde acum se-adună iubitele să-şi depene părul.
Miroase-a caprifoi şi prin văzduh trec în marş alte armate de îngeri
în aşteptarea odihnei, în tăcerea de la sfârşitul cuvintelor
ei nu-şi străpung pieptul, nu cad
şi nici o iubită nu vine să le cureţe aripile.
*
Un necunoscut mă priveşte în puterea nopţii.
Nu ştie ce-i frica, e blând şi se înalţă ca valul în larg,
vocea lui îmi acoperă toate fantasmele
şi spaima mea devine cu el voluptoasă,
ca nopţile ce nu-mi mai aparţin,
ca un ritm al unei respiraţii fără sfârşit
pe care doar marinarii înecaţi o simt în corăbiile lor scufundate.
Cuvântul lui semeţ îmi cere suflarea din urmă
şi oricât aş întoarce privirea rămâne alături,
ca un abur greoi în toamnă, ca o umbra prelungă
ce nu ştii dacă vine sau pleacă.
Până atunci rămân în miezul furtunii şi în mirosul de vie putredă,
cu urmele mele ce duc de la o oboseală la alta.
Reîntâlnire
Mi-a strigat cineva ca un tunet că moartea e o despărţire.
Atunci mi-am luat zborul spre înaltul copacilor,
acolo unde lumina se întâlneşte cu întunericul
să înţeleg ce înseamnă îmbrăţişarea.
Am coborât în adâncul frunzelor moarte
să simt fierbinţeala verii trecute.
Nu fug de melancolie, ci de umbrele nopţii, de cadenţa anotimpurilor
şi, poate, de privirile fiului meu.
Ce grasă e iarba aici şi câtă răcoare,
nu există despărţire, îmi spun,
ci doar palmele noastre de copii
împreunate firav în spaima unui sfârşit.
Milă
Ce trup creşte în mine, venit de la-nceput şi înflorit abia la sfârşit?
Cu toate semnele pe el, conturul i se pierde şi i se alcătuieşte
ca iureşul unei furtuni de vară.
Fără el nu te pot atinge şi-atunci doar trec prin tine ca o pală de vânt,
ca o palmă uşoară ce vrea să te cuprindă
şi printre degete să curgă
sângele gros al altei vieţi
în care nimic nu mă va constrânge să fiu.
Haide, învaţă-mă tu neîmplinirea, cum doar cel fără-nceput
şi fără sfârşit poate fi.
Când mi-ai făcut ţărm din atingeri de braţe fierbinţi
m-ai adunat ca pe o mare în care s-au strâns toate apele dulci şi sărate,
ca un munte înălţat pe toate pietrele străine de el.
Fă-mi acum un liman din tristeţile tale,
să nu mai tresar în zori când vii să vânezi urma mea-ntinsă
prelung pe pământ.
Iată, am început să merg pe drumuri plângând,
curg lacrimi din mine ca dintr-o fântână nebună,
piatră şi cumpănă aşezate în drum.
Dar potopul acesta nu mă împiedică să înfloresc ca un răsad în pământ,
ca o fiară frumoasă în jug.