Nu aș vrea să intru în explicații ce țin de etimologia populară în limba română, dar stau puțin să mă întreb ce a fost la început: vulpoiul sau șiretul? A fost la început șiretul vulpoi, care scapă de vânător deoarece știe să se strecoare prin toate găurile făcute în pământ, sau șiretul de la cizma vânătorului, care, atunci când se apucă să se încalțe pentru a merge la vânat, își imaginează că trece prin găurile încălțării capul șiretului de vulpoi? Nu știu cum i se spunea vulpii de către spartani, dar este atestat faptul că și anticul popor considera neamul ei ca fiind foarte șiret. Potrivit tradiției spartane, copiii cetății – pentru a fi învățați cu privațiunile vieții de războinic și pentru a se descurca în situații extreme – erau puși să fure tot ceea ce puteau, cu condiția să nu fie prinși. Altminteri, erau biciuiți până la sângerare și dădeau cinstea pe rușine pentru multă vreme.
Cu alte cuvinte, viitorii militari pe viață erau supuși unui ritual de inițiere în arta furatului, în care șiretenia vulpii putea fi considerată drept impuls modelizant de-a lungul unei educații dure și pline de probe dificile. O situație în care cumătra vulpe putea fi luată drept model era chiar acest furt calificat și… legalizat, efectuat nu din necesități economice. El era făcut nu de amorul pentru vreo Elena din Sparta, ci de amorul artei militare. De asemenea, trebuie spus că astfel de ritualuri nu au nicio legătură cu ansamblurile populare și cu demonstrațiile sportive de masă organizate, în epoca modernă, de fostele republici socialiste sub semnul spartachiadelor. Așadar, pentru a nu ajunge în situația ursului păcălit de vulpe (așa cum se întâmplă în poveștile noastre), copiii din Sparta erau învățați să se folosească de șiretenia păcălitorului ce trebuia păcălit (cercetarea împrejurimilor, dibuirea prăzii, întocmirea cu dibăcie a strategiei pentru reușita finală).
O anecdotă a Antichității, care are la bază o relatare din scrierile lui Plutarh, capătă semnificațiile unui scenariu totemic, deoarece în ea se narează cum o bandă de copii spartani a furat dintr-o gospodărie tocmai un pui de vulpe. Nu este de neglijat nici faptul că, în cursul unor astfel de expediții inițiatice, se dezvolta sentimentul solidarității, care în societatea spartană reprezenta, mai mult decât o nobilă calitate, o valoare supremă. În situația de față, anecdota capătă valențele unui scenariu apotfegmatic ce ține și de imagologie, deoarece se face trimitere la recunoscuta șireteniei a spartanilor în toate cetățile învecinate. Stăpânii animalului dispărut au pus mâna pe copiii din bandă și au început să-i chestioneze, dar, ca să nu fie dați de gol, cel care ținea puiul de vulpe îl ascunsese cu grijă sub haină. Animalul captiv, ca să scape din strânsoarea cingătoarei, a început să-i roadă vintrele nefericitului copil. Or, victima nu a făcut nici măcar o grimasă, apoi și-a dat cu demnitate duhul. A ales să-și ascundă suferința până la moarte decât să fie descoperit furtul prin slăbiciunea durerii încercate. El a considerat că printr-o asemenea lașitate ar fi acordat vieții sale un preț mult prea rușinos. Astfel se împlinea ucenicia supusă codului cetății, care era, înainte de orice, un cod al onoarei ce trebuia respectat în numele tuturor.
Imaginația lui Radu Stanca a fost mereu fecundată de bogatele achiziții culturale, recuzita poetică utilizată fiind de foarte multe ori de proveniență livrescă. Motivele poetice i-au fost activate poetului român nu numai de datele reale sau de acelea de natură autobiografică, ci și de aspectele de factură clasică, aparținătoare istoriei culturale a umanității. Așa se explică și scrierea poeziei Vulpea, unde s-a ales drept pretext anecdota ale cărei semnificații le-am expus pe larg mai sus: „Ca tânărul spartan ascund sub haină/ Vulpea furată-a timpului ce trece/ Dacă mă mușcă tac și-ndur în taină/ Fără să tulbur lumea ce petrece.// Glumesc nepăsător și râd cu hohot/ În timp ce ea își vâră colții-n mine,/ Simt sângele țâșnind cu mare clocot,/ Dar mă prefac că-s vesel și mi-e bine.// Și mă voi preface-n continuare,/ Chiar de mi-ar fi durerile-nzecite./ Prea mare-i furtul ca să țip că doare…/ Așa dor visurile împlinite…// Ca tânărul spartan ascund la mine/ O vulpe… care-atâta timp cât tace/ Și mușcă-adânc din carnea mea e bine…/ Ce-am să mă fac când va porni să latre?“
Desigur că Radu Stanca revalorifică în scenariul său poetic modern datele anecdotei antice, în sensul că miza este pusă pe inițierea în tainele timpului care trece și pe arta de a ști cum trebuie împlinite visele. Dacă „paharnicul morții din cer“ toarnă mereu vieții vin negru, dătător de vedenii, atunci sentimentul trecerii se împletește cu beția lipsei de timp și poetul se simte copleșit de imaginile îmbătătoare ce-i absorb întrebările conștiinței. Îmi pun și eu, pe urmele autorului, întrebarea din final: dacă vulpea se va fi pornit să latre, ce se va fi făcut oare subiectul liric? Cum și-ar fi continuat strofele poetul, care se considera în Ars doloris „mai încăpător decât o rană“? Faptul că puiul de vulpe, în loc să se zbată și să zgârâie, cum ar fi fost normal, pentru a scăpa de strânsoare, a început să roadă din vintrele victimei mă duce cu gândul la un posibil scenariu de sorginte prometeică, suferit de acela care a vrut să cunoască la sursă tainele șireteniei. Dar este posibilă și o altă continuare: trădarea vulnerabilității subiectului liric la trecerea prin timp și neputința de a-și împlini visele să fi însemnat darea tuturor pe una, neținerea cont de nimic înscris în codul de legi și ieșirea pentru „jaf“ la drumul mare, așa cum se întâmplă în Buffalo Bill.
Această ultimă supoziție mă determină să consider că semnificațiile existențiale din poezia Vulpea nu sunt mai prejos decât acelea degajate din poezia Buffalo Bill, al cărei pandant ar putea fi. În scenariul de aventuri western plin de vervă imagistică al arhicunoscutei poezii se încearcă prinderea timpului neasemuit de zgârcit, ce ne drămuiește de veacuri cu avariție fiecare clipă. Metodele folosite pentru realizarea „raptului“ țin de o altă epocă și de o altă civilizație, unde lumea pistolarilor nu prea dă socoteală nimănui de fărădelegile comise, darămite față de propria conștiință. Or, poezia Vulpea pleacă de la o anecdotă care, departe de a te face să râzi, cum de obicei îi este rolul, te pune pe gânduri de ce vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii Antichității.
Avansez și ipoteza că, dacă vulpea se va fi pornit să latre de la mijlocu-i „supt în corset sub cămașe“ (Corydon), subiectul liric sau poetul, care a împrumutat scenariul antic cu drama țâncului spartan, îi va fi putut confunda lătratul cu acela al țâncului pământului. Nu ar fi fost surprinzătoare o astfel de reacție venită din partea cuiva fermecat de scenariile nocturne, de trecerea vieții în moarte și a sfârșitului în început. Radu Stanca și-ar fi putut însuși oricând mottoul părții a doua din poemul eminescian Strigoii: „În numele sfântului/ Taci, s-auzi cum latră/ Cățelul pământului/ Sub crucea de piatră“. Chiar dacă, sedus fiind de tăcerile de „dincolo“, poetul cultivă în multe locuri atmosfera sepulcrală („Stau singur între morți și când e lună,/ De-atâți strigoi, n-am unde să m-ascund“ – 5 martie 1950), jocul de-a macabrul nu devine iremediabil sumbru, ci este dus până la capăt cu o gratuitate estetizantă. Un exemplu de asemenea înscenări și ipostazieri îl reprezintă poezia Liliacul, unde „un domn înalt, în doliu, alb ca ceara“ cinează, în salonul din turnul unui vechi castel, într-o muțenie desăvârșită, cu o moartă adusă acolo la chemarea lui. La acest „intim și funerar supeu“, de o galanterie macabră și de o solemnitate ceremonială, „convivii“ nu numai că nu-și spun niciun cuvânt, dar nici nu se ating de nimic din ceea ce este pus pe masă.
Trăind mereu cu spectrul morții venit dinspre arcanele regimului nocturn, Radu Stanca se dezvăluie și în poezia Vulpea drept un iubitor de viață. Precum copilul spartan, poetul și-a persiflat soarta vitregă și nu a stat cu frica în sân știindu-se sub haină cu o vulpe necroforă, ce îi făcea de petrecanie petrecerea vieții. Astfel, drumul dintre viață și moarte i-a fost însoțit de o paradoxală petrecere-petrecanie. Cufundat în sine, Radu Stanca a învățat să moară pentru a iubi și mai mult viața, așa cum un actor, într-un anumit fel, moare atunci când se leapădă de sine pentru a juca un nou rol. Trebuind să fie condus mult prea devreme spre locul hotărât de soartă, poetul și-a dorit o ieșire de pe scenă la fel de ceremonioasă precum îi fusese și jocul vieții, distins și plin de eleganță: „Deci reverența cuvenită/ Și mă retrag din adunare!/ O altă umbră mă invită./ Stimate umbre, salutare!“ (Adio la prieteni) Este adevărat că petele de umbră ale morții i-au învăluit euforia „petrecerii“ celui ce-și simțea umbra furată și s-a retras fără să tulbure prea mult lumea care (se) petrecea. Își dăduse seama că omul lipsit de umbră este deja mort, în timp ce umbra fără om este o simplă iluzie.
Fratele poetului, Horia Stanca, relatează în cartea Așa a fost să fie… (Editura Dacia, 1994) că mama lor, văzându-l pe Radu cum frângea cu disperare hârtiile din cauză că nu-i ieșea ceea ce voia să scrie, încerca să-l liniștească. Poetul avea, de fiecare dată, câte un răspuns (auto)consolator pentru strădaniile eșuate, dar odată și-a mărturisit cu sinceritate gândul: „Mamă, dacă aș ști că în literatura română am și eu trei rânduri, merită să mă frământ“. Referințele critice care s-au adunat până acum despre opera lui Radu Stanca dovedesc faptul că autorul ei a meritat cu prisosință să se frământe. Cât despre subtila poezie Vulpea, trecută cu vederea până acum de vânătorii, prin pădurile narative, doar de mistreți cu colți de argint, ea ar putea constitui prilejul unor interpretări mult mai ample și mai „șirete“ decât am făcut prin rândurile de față. Drama copilului spartan și a poetului român, desfășurată în temporalitatea inalterabilă a eternului prezent, este una exemplară și implică o dimensiune filosofică. Deși este ivită din rațiuni diferite, drama lor focalizează o reflecție profundă asupra condiției omenești.