În Nopți la Serampore, ca de altfel și în Secretul doctorului Honingberger Mircea Eliade caută să înțeleagă ideea conform căreia „transbordarea“ într-un alt timp devine posibilă atât pentru un subiect, cât și pentru un grup de persoane ce trec pragul spre o altă lume, „călcând“ peste niște cutume inițiatice menite să deschidă drumul spre Shamdala: „– Nu înțeleg cum am putut noi – spune povestitorul – din bungaloul lui Bundge, unde ne aflam, să-i tulburăm prin apropierea noastră ritualul cutremurător pe care-l începuse Bose… Și atunci, pentru a nu fi tulburat, Bose ne-a azvârlit, prin puterile lui oculte, într-un alt spațiu și un alt timp, ne-a proiectat, cu alte cuvinte, în episodul care avusese loc cu vreo sută cincizeci de ani în urmă, în apropierea Seramporului, și am devenit, aproximativ, martorii uciderii tinerei soții a lui Dasa…“
Povestitorul acceptă ideea că prin forța meditației un inițiat te poate face să pierzi orice contact cu prezentul, proiectându-te în orice timp și în orice punct din infinit. Naratorul stă în cumpănă cântărind bine lucrurile și nu înțelege dacă transbordarea a avut loc aievea sau a fost rodul unei halucinații. Ceea ce-l derutează sunt amănuntele legate de simțurile sale. În acea irealitate corpul său a fost viu, simțurile au fost treze, după cum au fost vii și personajele venite din țara umbrelor cu care grupul a intrat în contact. Era ca și cum ar fi fost parașutat pe pelicula unui film în care personajele moarte aveau consistența celor vii. „Deci nu asistam la o scenă de mult întâmplată, ci interveneam în această scenă, modificând-o prin prezența noastră, de care eroii luaseră cunoștință, și prin întrebările noastre, la care ei ne răspundeau. E adevărat că două personaje, bătrânul servitor și Nilamvara, ni se păreau nefiresc de înțepenite. Dacă aș fi aflat de la Chatterjî că amândoi muriseră în aceeași noapte când a fost asasinată Lila, aș fi înțeles că noi am avut în față imaginea lor spectrală, așa cum arătau ei în clipa morții.“ Însă după cum a aflat naratorul și Nilamvara, și bătrânul lui servitor au murit mult mai târziu, la câțiva ani după această tragedie. Astfel că, înțepenirea lor spectrală pare neverosimilă în momentul transbordării grupului în mijlocul acelui eveniment. „Prin urmare – concluzionează Mircea Eliade – noi nu am retrăit pasivi o întâmplare de acum o sută cincizeci de ani, ci am fost martorii unui eveniment pe care însă l-am modificat.“
Mintea rațională a naratorului acceptă ideea că trecutul poate fi adus în prezent sau că prezentul poate fi cufundat în trecut, dar nu poate accepta faptul ca trecutul să fie modificat în funcție de configurația prezentului. „Accept – conchide naratorul – ipoteza că aș putea asista la bătălia de la Waterloo, însă nu pot accepta că aș putea asista la bătălia de la Waterloo văzând în același timp cum Napoleon iese învingător…“
Întrebarea pe care ne-o punem ajunând cu supozițiile în acest punct este următoarea: oare evoluția istoriei poate fi schimbată? Căci dacă admitem că putem împăna trecutul cu descinderi din prezent, care îi modifică mai mult sau mai puțin semnificativ cursul, trebuie să admitem și ipoteza că și prezentul e la fel de maleabil, cursul lui putând fi schimbat prin atragerea în magma sa a unor evenimente viitoare? Oare într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, prin aprofundarea tehnicilor de meditație, dar și prin noua tehnologie conferită de accesarea inteligenței artificiale, vom putea schimba istoria omenirii, conferindu-i mai multe variante, pe care să le trăim, parașutându-ne în trecut, pe propria noastră piele?
Răspunsul la aceste întrebări ale naratorului lui Mircea Eliade vine din partea unui medic-ascet din Singapore, Swami Shivananda. Aflând de întâmplare, Swami Shivananda îi dă lui Mircea Eliade următoarele lămuriri:
„Tot raționamentul dumitale e foarte frumos, însă e cu desăvârșire greșit. Și e greșit pentru că acordă oarecare realitate întâmplărilor.“ Căci, indiferent dacă aceste întâmplări vin din trecut, din prezent sau din viitor, spune ascetul, ele nu sunt reale. Fiindcă tot ce se întâmplă în cosmos, precizează inițiatul, e iluzoriu. Toate sunt iluzii, și simțurile noastre, conchide el, și oamenii, și umbrele, și lumina, și întunericul, și toată materia. Trăim, de fapt, într-o lume a aparențelor. Și câteodată aceste aparențe, inducându-ne în eroare, tind să devină esențe.
„Într-o lume de aparențe – spune medicul-ascet – în care niciun lucru și niciun eveniment nu e consistent, nu își are realitatea lui proprie, oricine e stăpân pe anumite forțe, pe care voi le numiți oculte, poate face orice vrea. Evident, nici el nu creează nimic real, ci numai un joc de aparențe.“
Naratorul acceptă supoziția că toate lucrurile de pe lumea asta sunt iluzorii, dar crede că și iluziile sunt coordonate de anumite legi, care le conferă o oarecare consistență. Medicul-ascet îi explică că aparențele sunt sensibile și se coordonează doar după legile acelora care cred în ele. În rest, între o halucinație și alta nu există deosebiri esențiale. Faptul că realitatea din trecut se schimbă în funcție de starea psihică a subiectului e ceva de la sine înțeles.
Ideile lui Mircea Eliade din această povestire nu se învârt însă în gol. Ele își găsesc ecoul în lumea virtuală în care ne e dat să trăim astăzi. Dacă în Orient transbordarea într-un alt spațiu și alt timp se face apelând la forța ritualurilor tantrice, prin extinderea conștiinței individuale și a conștiinței de sine, prin iluminare, în lumea occidentală transbordarea se face prin accesarea inconștientului individual și a inconștientului colectiv. Bazându-se mai mult pe tehnici exterioare, decât pe iluminări și revelații, Occidentul a căutat să capteze iluzia și realitatea psihică prin intermediul unor aparate ce pot înregistra mișcarea cuantică, inclusiv mecanismele gândirii creierului uman și undele nedefinite ale stărilor psihice.
Au existat, desigur, în acest sens mai multe încercări. Unele au ieșit la suprafață, stârnind polemici aprinse, inclusiv în cadrul Vaticanului, cum a fost cazul cronovizorului părintelui Ernetti, inventat în septembrie 1952, altele au rămas ascunse în laboratoarele de cercetare din diverse locuri de pe mapamond.
Există o legătură strânsă între povestirea lui Mircea Eliade și cronovizorul transcendental care a funcționat sub supravegherea înalților prelați ai Vaticanului. În fond, trecutul, chiar dacă nu e decât o iluzie, a fost trăit la nivelul individual și la nivelul masei. Imaginile lui nu s-au pierdut în hău, ci s-au imprimat în spațiul înconjurător. Ele pot fi captate oricând și postate pe rețele de socializare. Spre deosebire de Orient, Occidentul ultra rațional în iraționalitatea lui, nu acceptă decât în mod accidental că lumea materială e o iluzie. De aici și căutările perpetue.
Mașinăria „transcendentală“ a lui Ernetti captează evenimentele istorice pe o peliculă, pe când tehnica orientală apelează la trăirea halucinatorie a subiectului. Și, totuși, și într-un caz și în celălalt, între realitatea captată și cea trăită există diferențe palpabile. Trecutul se schimbă. Se schimbă în funcție de configurația prezentului.
În legătură cu acest subiect, în spațiul mediatic au fost lansate tot felul de teorii. Printre care și cea legată de faptul că universul nostru cunoscut n-ar fi altceva decât o hologramă. O proiecție a unui alt univers inaccesibil nouă. Teoriile acestea, desigur, sunt, deocamdată, doar simple speculații.
Nu cred că trăim în interiorul unui univers cumva asemănător cu peștera închipuită de Platon, în care materia devine o simplă proiecție a umbrei spiritului. Dar suntem pe cale de-a crea un astfel de univers, pe cale virtuală. Căci, iată, conform ultimilor informații vehiculate în presa de specialitate, cercetătorii din domeniul nanotehnologiei, biologiei și informaticii cognitive sunt pe cale de a crea un soft grație căruia va fi posibilă descărcarea amintirilor și a gândurilor stocate în creier și accesarea lor ulterioară printr-o simplă apăsare de buton. De fapt, se lucrează la „extragerea“ și depozitarea sau chiar multiplicarea memoriei, inclusiv a celei ancestrale, legate de inconștientul colectiv, unde e depozitată toată istoria umanității și a universului întreg.
Pornind de aici, mințile speculative ale businessmen-ilor occidentali ar putea să pună pe roate o afacere extrem de profitabilă în care fiecare client, contra unei anumite sume, să modifice în funcție de starea sa lăuntrică un anumit segment al istoriei sau chiar întreaga istorie a omenirii, în care să fie transbordat. Practic, fiecare dintre noi ar putea făuri, prin intermediul inteligenței artificiale, propria sa versiune asupra istoriei umane, modificând-o în funcție de starea sa interioară.