H.C. Andersen e celebru ca autor de basme; nu toată lumea știe însă că a fost și un călător pasionat, însuflețit de dictonul „a călători însemnă a trăi”. Depășind destinațiile obișnuite printre contemporani (Germania și Italia), romanticul danez căuta misterul și originalitatea, călătorind spre Orient și trecând, în drumul său prin Imperiul Otoman, și prin Dobrogea și Țara Românească. Bazarul unui poet (En Digters Bazar, 1842) descrie această călătorie petrecută în 1840-41, cu prilejul căreia Andersen a făcut și desene. Dacă volumul II, despre drumul prin Grecia, Orient și țările dunărene, a apărut pentru prima oară în limba română în anul 2000, volumul I, despre călătoria în Germania și Italia, din care fac parte și fragmentele de față, apare acum tradus pentru prima dată în limba română. În bun stil romantic, memoriile de călătorie cuprind și poezii, basme, legende populare sau chiar dialoguri teatrale, lumea descrisă fiind o împletire a realității și a fanteziei (de unde și un capitol programatic care cuprinde dialogul dintre Pegas și caii de poștă).
În Germania, Andersen întâlnește mari personalităţi, precum Liszt, Schelling, sau pictorii Ludwig Schwanthaler și Peter von Cornelius, vizitează cetăți și muzee și are ocazia de a face prima călătorie cu trenul, descriindu-l încântat, ca pe o unealtă vrăjitorească, pentru cititorii care nu văzuseră încă una ca asta.
În Italia, Andersen mai fusese în 1833. Atracția nordicilor față de Sud avea, ca și a germanilor, o îndelungată tradiție. Dacă, inițial, multele forme de guvernare din statele italiene prezentaseră interes pentru nobilii dornici să se inițieze în ale politicii, care plecau în grand tour mai înainte de a prelua funcții în propria țară, descoperirea Antichității și Renașterii dusese, în epoca lui Andersen, la formarea unei colonii de artiști danezi la Roma, între care sculptorul clasicist Bertel Thorvaldsen sau pictorii romantici Vilhelm Marstrand, Constantin Hansen și Martinus Rørbye. Pentru romanticii danezi, Italia însemna deopotrivă o altă lumină și o altă filosofie de viață. Andersen, pentru care căutarea razelor de soare reprezintă un laitmotiv al șederii, e preocupat să descrie deopotrivă personaje pitorești și mari opere de artă. În plus, dedică multe capitole operei italiene, teatrului, serenadelor și muzicii auzite în context religios, fiind un mare admirator al lui Rossini și Donizetti.
Din descrierile și tablourile romanticilor danezi se vădește și fascinația protestanților pentru țara catolică, ai cărei sfinți și ale căror ritualuri fastuoase înaripau fantezia. Andersen a petrecut în Italia Crăciunul, Carnavalul, dar și multe alte momente religioase populare, precum sărbătoarea Madonei la Mantua, sărbătoarea martirilor și binecuvântarea animalelor la Roma, sărbătoarea limbilor de la Propaganda fide. Altarul sfântului danez Knud îi prilejuiește contrastarea culturii protestante cu cea catolică. Însă cel mai mult se extaziază înaintea naturii, „biserica Domnului”.
Umblând pe urmele atâtor turiști, nu precupețește ironia (de exemplu, prin descrierea călătoriei cu vetturino alături de un turist englez caricatural). Chiar în capitolele de față, Carnavalul, înfățișat ca mundus inversus, e pentru Andersen deopotrivă prilej de înfățișare a unor scene burlești și prilej de intertextualitate, în primul rând prin trimiterile la Călătoria italiană a lui Goethe, care reprezintă deopotrivă un model și un prilej de a-l contrazice pe clasicul german, printr-o altă perspectivă.
La Napoli, Andersen are ocazia de a observa un vehicul tipic: un corricolo, trăsură supraîncărcată, pe două roți, frecventă în gravurile și descrierile de secol XIX (a dat, între altele, titlul unei proze de Alexandre Dumas). Pasagerii și mai ales gândurile care li se atribuie desfășoară înaintea cititorului priveliștea unei întregi lumi italiene, pestriță și plină de haz.
Astfel, scriitorul danez ni se înfățișează nu doar ca autor al unor povești care privesc realitatea cu o anumită amărăciune, ci și, în fragmentele selectate, ca un căutător al situațiilor comice, plin de umor în observațiile sale.
Carnavalul la Roma
Ceea ce face din carnavalul roman un loc mai plin de viață și de bogăție decât veselia oricărui alt loc se datorează faptului că la Roma sărbătorirea carnavalului pe străzi e limitată la șase zile, iar în acelea, doar la câteva ore pe zi. Scena acestei bucurii populare e alcătuită doar de Corso și străzile învecinate. Totul se concentrează, atât timpul cât și locul. Aici veselia e un șuvoi de șampanie, paharul spumează, golit îndată și apoi – urmează postul.
Goethe ne-a descris atât de sugestiv carnavalul roman, care an de an, cu variațiuni neînsemnate, e același, încât nimeni n-o poate face mai bine. Orice nouă descriere e așadar de prisos. Nu voi face deci nici eu vreuna, ci voi pune în această carte doar o mică schiță, pentru a desăvârși cât de cât imaginea mea despre Roma; amănuntele țin în întregime de carnavalul din 1841.
[…] Orice doamnă poate să se aventureze afară în toată libertatea, îmbrăcată în haine bărbătești, nimănui nu-i trece prin gând vreo jignire, sau să facă fie și cel mai mic semn care s-o rușineze. E distractiv să vezi cum își fac rost cei săraci de un costum pentru carnaval; cos veșmintele din cap până în picioare din frunze de salată; au salată pe pantofi, o au și pe cap ca perucă; bărbatul și femeia, ba uneori și copiii lor sunt în întregime înveșmântați în salată. O coajă de portocală e tăiată ca ochelari; acestea sunt toate podoabele, iar perechea de săraci umblă cu gravitate, cu un aer regal, pe ulițe.
[…] Pe Corso toate ferestrele și balcoanele sunt drapate cu mătăsuri roșii, albastre și galbene; pretutindeni e plin de oameni și o mare parte din ei sunt costumați, cu mască sau fără. De-a lungul caselor se află, chiar lângă perete, scaune de trestie sau bănci, care pot fi închiriate și unde ia loc protipendada; un șir de trăsuri trece în sus, celălalt în jos; cel mai adesea atât trăsura cât și caii sunt împodobiți cu verdeață și panglici fluturând în vânt; adesea vezi vizitii, oameni bătrâni, cu fizionomii tipic italiene, care s-au îmbrăcat femeiește, ținând alături câte un mops pe post de copil înfășat sau de domnișoară. Alte trăsuri sunt decorate în forma unor vapoare cu aburi, pline de marinari îmbrăcați toți la fel sau de fete în uniformă militară; când se întâlnesc două astfel de trăsuri are loc o luptă crâncenă în care plouă cu confetti, nu aruncate cu mâna, ci deseori răsturnate din mari vase. Pe trotuare și printre trăsuri mișună marele furnicar omenesc. Dacă se întâlnesc doi Pulcinelli sau arlechini se iau de braț și aleargă înainte chiuind și strigând; alte măști înrudite îi urmează și în curând un grup întreg își croiește în chiote calea printre trăsuri și pietoni, ca un vârtej clocotitor care pe deasupra unei mări în mișcare lină. La apusul soarelui răsună lovituri de tun, trăsurile se retrag în străzile lăturalnice; soldații care se postaseră la oarecare distanță unul de altul se adună pentru un marș pe stradă; cavaleria îi urmează încet, a doua oară călăresc mai iute, iar a treia oară la galop. E semnul că va începe concursul de alergări.
[…] Când te duci seara pe la cârciumi în vremea carnavalului e mare animație, deseori întâlnești o întreagă societate de măști vesele care își beau foglietta, improvizează un cântec sau dansează saltarello; pe străzi umblă alaiuri întregi cu tamburine și cântece, purtând în față o făclie aprinsă. În costumele de mascați se duc la teatre, mai ales la cele mici, iar aici publicul joacă la fel de mult precum actorii. Am urmat asemenea alai până la Teatro Alibert; cam o treime din spectatori erau costumați; cavaleri în armură, fete cu flori, arlechini și zei greci ședeau acolo printre noi, cei îmbrăcați în haine de toată ziua. Una din cele mai mari loji de la primul nivel era plină cu tinere romane drăgălașe, toate costumate în Pierrot, însă fără mască și fără boială; se bucurau atât de mult de viață și erau atât de frumoase, încât era o plăcere să le privești, deși ce-i drept abăteau atenția de la spectacol. Se juca o tragedie îndrăgită: ron la Veneția, în Anglia și la Misolonghi! Era foarte emoționantă, dar publicul rămânea vesel. La galerie, un plebeu cu barbă neagră deasă, dar în rest costumat în țărăncuță, se prefăcea mișcat de piesă, drapând loja ba cu șorțul, ba cu fusta, ștergându-și ochii și aplaudând! Iar lumea se uita mai mult la el decât la ron la Misolonghi.
Ultima zi de carnaval e întotdeauna și cea mai veselă, încheindu-se cu încununarea întregii sărbători, strălucitorul, magnificul moccolo. În acest an era deosebit de însuflețit; ici venea o pereche pe catalige de mai mulți coți, costumată, mișcându-se cu îndrăzneală printre trăsuri și plimbăreți; colo urlau doi inși costumați în urși, unul alb, celălalt negru ca tăciunele, legați laolaltă cu lanț; după ei venea un morar legat cu lanțul de un coșar. Dincolo țopăia un om cu lozuri; pălăria sa se termina într-o bășică. […]O trăsură fusese împodobită ca un tron de flori, pe el ședea un menestrel; harfa era fixată într-un loc, însă deasupra ei se învârtea în vânt o roată a norocului cu multe stegulețe. O altă trăsură reprezenta un violoncel uriaș, pe fiecare coardă călărea o caricatură, pe căluș stătea o domnișoară mică și fină și toate cele patru corzi cântau din răsputeri, după cum le atingea pe spate cu arcușul muzicantul de lângă instrument.
[…] A doua zi de dimineață pleca trăsură după trăsură. Am pornit spre Napoli.
Un corricolo(1) napolitan
Îl putem vedea în goană, încărcat cu oameni de sus până jos, înainte și înapoi. O mică mulțime se înghesuie aici pe două roți mari de caretă, trase de o biată mârțoagă acoperită cu tăblițe și ciucuri, clopoței și iconițe, încât ar putea folosi drept reclamă ambulantă pentru o tarabă de vechituri. Vehiculul trece cu zgomot pe lângă noi, pe drumul pietruit cu plăci late de lavă. Ce fel de societate o fi în el? Ce-or fi având toți aceia în minte? […] Vizitiul, cu haina sa mare de pescar aruncată peste umeri, cu brațele măslinii pe jumătate dezgolite, afurisește în sinea sa trenul cu aburi care țâșnește acum ușor ca o rândunică pe drumul spre Portici.
Chiar lângă el stau două madame, una are ditamai pruncul înfășat și îl tratează ca pe un pachet fără valoare; gândurile ambelor se întâlnesc la biserica „Sfântul Iosif care îi îmbracă pe cei goi“, fiindcă de acolo tocmai vin. Sfântului Iosif, Madonei și pruncului li se dăruiseră lâneturi și pânzeturi, rochii și veșminte; hainele cele bune fuseseră agățate în întreaga biserică. Ce priveliște frumoasă! Un adevărat magazin. A doua zi, toate urmau să fie împărțite. Oare cine avea să primească minunata rochie roșie cu mâneci bufante și garnituri late? Uite, la asta merită să te gândești.
Pe aceeași banchetă mai are loc, în afara vizitiului, a celor două madame și a pruncului înfășat, un domn respectabil, care în general stă la poarta de la Museo Borbonico. Acolo câștigă niște bănuți pentru fiecare baston sau umbrelă pe care le păstrează mulților străini care vin zilnic să vadă minunatele statui, tablouri și obiecte arheologice. Tocmai cugetă dacă majoritatea străinilor din galerii n-ar putea fi comparată cu niște licitatori care umblă încoace și-ncolo, privind și descriind fiecare piesă într-un caiet. E o idee!
În afară de vizitiu, de cele două madame, de pruncul înfășat și de domnul respectabil nu prea mai e loc pentru alții, însă totuși mai stă acolo cineva: un june atât de măsliniu și frumos la chip, tipic napolitan; ce nu s-ar face în Nord pentru ochii lui! – Altminteri, nu prea încape bine și de aceea și-a pus brațul pe după umerii uneia dintre signore, însă signora e cam în vârstă, drept care el privește în lături, gândindu-se la grota din Posillipo, la drumul antic care trece prin munte, pe sub grădini și vile, drumul pe care ar fi veșnică noapte dacă n-ar arde niște lămpi. De curând a umblat pe acolo și pe lângă el treceau cu vuiet trăsurile; înăuntru behăia o turmă de capre cu clopoței la gât, nu se mai auzea nimic și pe deasupra mai trecea și un englez călare, la trap; putea să te ia amețeala. Așa i s-a întâmplat unei biete copile care a sărit înspăimântată în brațele junelui nostru; nici nu și-a dat seama; ce nu face omul de frică! Fața îi era luminată de lampă, era frumoasă, flăcăul a sărutat-o, − acum se gândește la sărutare, la acel chip, și de aceea arată atât de fericit.
Vizitiu, madame, prunc înfășat, domn respectabil și june – da, sunt prea mulți pentru o banchetă, și totuși mai stă cineva acolo: un călugăr corpolent; dar cum de mai poate ședea, Domnul știe, iar la ce gândește, n-aș putea să spun! Are cu el o umbrelă îngrozitor de mare. E bunătatea însăși, ține în brațe pruncul înfășat, în timp ce madama își scoate de la gât șalul. Însă acum chiar că nu mai au loc să stea alții. De aceea băiețandrul adolescent stă în picioare în fața celorlalți, iar fratele său mai mic se reazemă de picioarele lui și își leagănă picioarele subțiri înspre coada calului. Cei doi băieți fac parte dintr-o trupă de teatru cu păpuși, unde joacă în tragedii și mari balete. Lor le revine rostirea rolurilor feminine; în seara aceasta unul va vorbi în numele reginei Didona, iar celălalt într-al surorii ei Anna. La asta se gândesc.
În spatele trăsurii mai sunt suiți doi inși; cred că fiecare stă pe o bârnă, pentru că scândura îngustă din spate e ocupată de un pescar bătrân, care merge astfel cu spatele, îndreptându-și ochii și gândurile spre o litieră în care e așezată o doamnă țeapănă și împopoțonată, cu aurării și panglici pe cap. E o moașă purtată peste drum. Da, sigur că stă mult mai bine decât el.
Unul din cei doi inși de lângă el e un fel de – mesager. De aceea nu vom dezvolta mai departe ce gânduri are. Celălalt e un hoț de buzunare genial, iar gândurile sale sunt chiar acum la batista roșie care iese din buzunarul unui trecător. Hoțul se enervează că merge cu trăsura; îl costă doi bănuți – plus această batistă.
Ei, dar acum chiar că nu mai încap alții, nici în față, nici în spate, nici deasupra, nici dedesubt; am zis dedesubt? Acolo încă nu ne-am uitat, și uite că acolo sunt culcați un curcan viu și un om întreg! Da, în plasa care se leagănă sub trăsură se află un curcan și un ins zdrențăros, căruia îi atârnă capul și picioarele afară din plasă. Poartă doar nădragi și cămașă, dar arată sănătos. E vesel în sinea lui, căci nu se gândește la nimic!
____________________
1 În italiană în original: trăsurică pe două roți; vehicul tipic pentru Napoli. (n.t.)
Traducere de Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann și Grete Tartler,
prezentare de Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann, fragment din volumul în curs de apariție la Editura Humanitas