Roman al privirilor și al multiplelor perspective modulate de fluctuațiile conștiinței, Cazul doctorului Kukoțki explorează una dintre primele pasiuni ale scriitoarei Ludmila Ulițkaia: genetica. „Vederea pătrunzătoare“ a medicului Pavel Alekseevici Kukoțki, capabilă să răzbată, epidermic, în necunoscutul trupurilor omenești, privirea întoarsă spre sine a soției sale, Elena, și, în fine, privirea însăși a naratoarei, specializată și surprinzător de bine familiarizată cu cercetările din noile științe ale secolului XX, sunt tot atâtea puncte nevralgice ale cărții, răsfirate de-a lungul substanței epice.
În acest laborator narativ, particulele atent dozate în cele patru părți asimetrice ale romanului declanșează o reacție în lanț și cu efect imprevizibil, în care teoriile celor doi savanți, Kukoțki și Goldberg, se dovedesc a fi doar pretextul căutării unor esențe imuabile: sufletul omului și taina zămislirii. Straturi de lumi și de generații, felii de istorie personală ori de experiențe neobișnuite, trăite dincolo de granița realității cunoscute, compun o construcție fără cusur, densă precum viața însăși.
Dăruit cu un simț special, doctorul Kukoțki radiografiază, prin simpla privire, natura lăuntrică a trupului omenesc, un cosmos de organe în care se deliberează, cu precizia unui ceasornic elvețian, legile vieții și ale morții. Prinse în acest reflector, personajele sunt percepute în corporalitatea lor, tributară parafei ereditare distincte. Condiția omului e, de fapt, cea a corpului său, nu doar ca înveliș al sufletului, ci ca sistem perfect ordonat fiziologic, cu formă, textură și miros specifice. Până și trupul Elenei devine, pentru el, asemenea unui atlas anatomic viu și pasionant.
Odată cu fiecare nouă viață care intră în lume prin mâinile medicului obstetrician, apare și amenințarea unui sumbru revers, marcat de acuta neputință în fața tragediilor provocate de avorturile ilegale. Concepe, prin urmare, un plan pentru sănătatea publică, în care include temerara propunere de autorizare a avorturilor – un plan vizionar și cu totul utopic pentru reprezentanții regimului politic, adepți ai misticii ideologice. Printr-o consecință nedorită, fericirea soților Kukoțki va fi spulberată de cuvinte grele și imprudente, de atitudini inflexibile și de o apăsătoare lipsă de voință a reconcilierii.
Sub privirea Elenei, totul capătă concretețe, inclusiv vântul, durerea sau cuvântul: „Pentru el, materia vie avea transparență, ei i se dezvăluia din când în când transparența unei alte lumi, imateriale“ (p. 48).Talentata desenatoare, cu un simț aparte de reprezentare a spațiului, descoperă o insolită hermeneutică a trupurilor de cuvinte, prin care se pot întrezări sensurile superioare, tainele nerostite, adevărurile pierdute. Cei doi soți experimentează eliberarea prin imersiunea în „a treia stare“. În cazul doctorului Kukoțki, aceasta este echivalentul stării de beție, de evitare premeditată a căderii în capcana complicității, refuzând să preia asupra sa discursul politic intruziv care parazitase toate segmentele lumii științifice. Și, bineînțeles, caracterele oamenilor. Elena, la rândul său, evadează în starea intermediară dintre vis și veghe, în care precumpănește „vederea de sus“ (p. 113). Caietele sale sunt un panaceu al memoriei, o arheologie în propriile-i vise și amintiri. Treptat, pierde firul mare și coerent al trecutului, rămânând doar cu noduri și elipse, cu reflexii fragmentare. Părăsind uneori lumea obișnuită, pătrunde într-un spațiu interstițial, loc de trecere spre lumea de dincolo, unde totul se joacă pe muchia fină, de tatonare a morții: „Cel mai cumplit lucru pe care l-am trăit, imposibil de descris, e trecerea graniței. Vorbesc despre granița dintre viața obișnuită și celelalte stări trăite de om, imposibil de explicat, cum e moartea. Poate vorbi despre moarte cel care n-a murit puțin? Mie mi se pare că murim puțin de fiecare dată când ne desprindem de viața obișnuită“ (p. 100).
Stranie și tulburătoare, „Partea a II-a“ este un interludiu ce răzbate dintr-un regim oniric de filiație tarkovskiană, cu viziuni suprarealiste cărora le vor răspunde, în racursi, anumite secvențe din lumea reală. Uluitoarea imaginație a scriitoarei construiește o lume de nisip în care Elena renaște într-o nouă ființă (Noua), iar caravana șerpuindă a trupurilor se deplasează în cerc, pe dunele nestatornice. Absența oricăror coordonate creează impresia unei roze a vânturilor, a unei călătorii ancestrale spre centrul ființei. Pelerinii se numără dintre cei ce au trăit cândva, în lumea obișnuită, în cercul aceleiași generații: Pavel, Elena, Ilia, Vasilisa, Serghei, criminalul în serie etc. E locul transformării, oaza revelațiilor, lumina expiatoare, dar și deșertul nesfâșit al penitenței. Depinde de bagajul fiecăruia.
La întrebarea despre natura acestei transformări (spirituală sau morală?), cheia s-ar putea afla în concepțiile, opuse doar în aparență, ale lui Kukoțki și Goldberg. Pentru cel de-al doilea, „un fel de Don Quijote, evreu“ (p. 50), preocupat de genetica populațiilor și de trăsăturile distinctive ale genialității, evoluția trebuie să stea sub semnul moralei, altfel e doar spirit aservit ideologicului. Afirmația sa devine sursa unor polemici aprinse: „Știința fără morală e mai periculoasă decât ignoranța lipsită de morală…“ (p. 389) Nu departe, în laboratorul de histologie unde studiază embriogeneza creierului, frământările morale ale Taniei izvorăsc din incertitudinea clipei în care „se lipește de copil sufletul“ (p. 171), pentru că viața omului e valoarea supremă.
Istoria, concentrată în câteva decenii ale secolului trecut, își divulgă rădăcinile nevăzute, mult mai adânc înfipte în pământul răvășit de exodul impus populațiilor, căci fiecare personaj are o descendență care se cuvine a fi cercetată. Din această tensiune a generațiilor se rostuiește marea istorie a Rusiei, iar apoi a țării supuse sovietizării forțate, prin amenințarea lagărelor și a detenției politice, prin persecuții, demascări și infuzia fricii în toate pliurile societății, prin reprimarea „cosmopolitismului“ și incriminarea medicilor evrei. Naratoarea alege uneori rute ocolitoare, trecând prin povestiri de sine stătătoare (de exemplu, copilăria și tinerețea Vasilisei), iar evenimentele din trecut se acumulează în acest receptacul de biografii individuale. Nu întâmplător, toate personajele par că se înrudesc între ele, chiar și în absența legăturilor de sânge.
Peste tot, apar oameni „neînsemnați“ („neînsemnat“ este, de altfel, un cuvânt-laitmotiv), dislocați, risipiți în lume, alungați de nevoi: eternii marginali din spațiile insalubre și promiscue, cărora li se va alătura curând și Tania, fiica Elenei și, prin adopție, a doctorului Kukoțki. Geografia marilor orașe (Moscova, Leningrad, Odessa), labirintul de cartiere, străzi și curți cutreierate de Tania, după episodul dureroasei sale revelații despre viață și suflet, îi oferă tinerei libertatea de mișcare și apropierea instinctivă de cei „nesupuși“ sistemului. Și ea caută mereu marginile, limanurile însorite și necotropite de oameni, transfigurate de ritmurile muzicale, unde își poate duce de bunăvoie existența insulară. Nici relația matrimonială în trei cu gemenii lui Goldberg, nici dragostea pentru Serghei nu mai uimește pe nimeni.
Poezia naturii, de o tulburătoare plasticitate, sublimată printr-o orchestrație de simțuri, e acom paniată de un sunet secund, adus de vocea și proza lui Lev Tolstoi, el însuși prezent ca personaj în stările halucinatorii ale Elenei. După o asemenea întâlnire prevestitoare dintre doctorul Kukoțki și marele scriitor rus, ea redevine „femeia“, cuibărindu-se în miezul adamic din care se desprinsese cândva, într-un loc neștiut – sau poate uitat – al bărbatului: „unul într-altul, suflet în suflet, mână-n mână, cuvânt în cuvânt“ (p. 263). Transformarea unicei lor ființe e, de-acum, desăvârșită, în vreme ce, în lumea obișnuită, romanul Ludmilei Ulițkaia își continuă, nestingherit, buna așezare în rândul marilor opere ale literaturii universale.