Biopicul lui David Fincher, Mank, ultranominalizat la Globurile de Aur de anul acesta, aduce în primplan un personaj controversat și complicat, scenaristul Herman Mankiewicz interpretat cu un remarcabil talent de Gary Oldman. David Fincher oscilează între cinematograful de autor și filmul de gen (thriller, crimestory, SF, horror etc.) excelent executate, astfel că regizorul scoate din același buzunar Se7en (1995), Fight club (1999), The Zodiac (2007), Curious Case of Benjamin Button (2008), dar și Alien 3 (1992), The Girl with the Dragon Tattoo (2011) sau Black Hole (2015). Mank reprezintă altceva în cariera regizorală a lui Fincher, înscriindu-se în seria limitată de filme având ca temă Hollywood-ul și industria cinematografică americană precum recentul Once upon a Time in Hollywood (2019) al lui Tarantino sau The Artist (2011) al lui Michel Haznavicus care atacă aceeași perioadă, tot în alb-negru, dintr-un alt unghi, cel al trecerii de la fimul mut la cel sonor. Personajul ales de Fincher nu este nici regizor, nici actor, nici legendă, nici scriitor celebru, dar cu toate acestea plutește în siajul unei legende și a unui film emblematic, Cetățeanul Kane (1940) al lui Orson Welles, cei doi semnând scenariul și primind un Oscar pentru el fără să convină niciodată asupra meritului celuilalt în redactarea lui. În realitate, Mankiewicz a oferit un prim draft pe care Welles, – interpretat de Tom Burke în film –, l-a prelucrat substanțial pentru a-i servi la turnarea filmului. Însă, ceea ce recomandă personajul dincolo de acest mit al creatorului de geniu, musai excentric, cu fițe, complicații, dezechilibre etilice și nu numai, este o personalitate histrionică, accentuată, care impune printr-un discurs în care ironia, inteligența și impertinența fac casă bună, ceea ce romanticii numesc Witz, iar englezii witticism. Louis B. Meyer (Arliss Howard), cofondatorul studioului Metro-Goldwyn-mayer, un adevărat papă al producției de film din „Epoca de Aur“ a Hollywoodului, îi face complimentul cu intenție de insultă, echivoc confortabil, referindu-se la simpatia pe care i-o poartă magnatul presei americane, William Randolph Hearst (Charles Dance), și anume că Mank vorbește mai bine decât scrie.
Filmul prinde cam un deceniu din existența lui Mank, glorios și dezastruos deopotrivă, insistând asupra perioadei de creație a scenariului a ceea ce avea să devină Cetățeanul Kane. Mank este prezentat în convalescență cu un picior în ghips după un accident de mașină, alcoolic, asistat de o „dădacă“ de origine germană, salvată din gheara naziștilor de către scenarist, și de o secretară-dactilografă, Rita Alexander (Lily Collins), care-i bate cu repeziciune la mașină scenariul. Femeile îi suportă capriciile, dar îl și îndrăgesc pe acest infatigabil pacient, echipă care o include și pe Sara Mankiewicz (Tuppence Middleton), o soție ultratolerantă și iubitoare. Cum filmul ar fi devenit static, cu cadre de interior cu momentele de dictare și intermezzo-urile malițioase și crizele etilice ale scenaristului, în jurul acestui ax narativ Fincher înfășoară flashback-uri decupate ca niște episoade separate, episoade care parcurg deceniul 1930 -1940 de după „Marea Depresiune“, deceniu pe care cinematograful îl traversează en beauté și en fanfare. Avem un alb-negru digital grație lui Erik Messerschmidt care pentru autenticitate mai realizează și efecte retro cu acele mici scame albicioase de fals celuloid pe care le vedem în filmele vechi. Toate celebritățile trec, uneori furtiv, prin viața lui Mank și nu invers, pentru că totul este secundar în raport cu el, așa cum reorganizează Fincher perspectiva. Asistăm la câteva din momentele sale șarjate, pentru că oriunde se află, Mank iese în față, conversația sa strălucitoare îl impune, introduce bățul prin gard ori de câte ori are ocazia să o facă, iar insolența sa, benignă de altfel, este acceptată grație ironiei sale strălucitoare. Când Mank va deveni excesiv și iritant, o insultă va traduce aces tip de comportament ca maimuțăreală și rolul simiesc cu apelativul de clown. Fincher vrea mai mult de la biopicul său, anume să capteze ceva din spiritul timpului care nu se traduce numai în imagini cu studiourile MGM reconstruite autenticist pentru câteva cadre, ci și în temele de dezbatere și atmosfera din cercul restrâns al decidenților în industria de film.
Sunt două discuții care pot fi urmărite în oglindă, una despre Hitler, alta despre candidatura la titlul de guvernator al statului California a celebrului romancier cu vederi de stânga, Upton Sinclair, care va pierde alegerile în fața lui Frank Merriam, în 1934. În anii ’30, Hitler nu este luat în serios, caricaturizat în discuții, minimalizat, mustăciosul Führer e un subiect de discuție ca oricare altul. Din Berlin vin vești neliniștitoare, „golani în cămăși cafenii defilând toată noaptea și strigând sloganuri antisemite“, arderea cărților etc.. „Nu poate dura. Cine ia în serios un țicnit?“ spune Louis B. Meyer despre „Hitler-Friptler“ cum îl numește și Mank îi răspunde ironic, dar nu lipsit de pertinență: „Din câte știu eu, 40 de milioane de germani“. Tot Louis Mayer întreabă cu naivitate „Ce este un lagăr de concetrare?“, termenul este prezent în film avant la lettre. Oricum, Louis Mayer îl așază pe același raft al irelevanței cu democratul socialist Upton Sinclair, „șobolanul ăla bolșevic“, iar Mank vine cu butada diferenței dintre socialism și comunism, „în socialism averea este a tuturor, în comunism sărăcia este a tuturor“, în timp ce reprezentantul guvernului admite că socialistul Sinclair este în colimatorul autorităților, un alt „băiat minune“ printre producători, Irving Thalberg, îl decretează drept scribălău și provocator, iar cinema starul Marion Davies (Amanda Seyfried), amanta en titre a lui Hearst, gafează enorm și suculent admițând că Pops, așa cum îl numesc familiarii pe magnat, este amestecat direct în susținerea unui candidat sau altuia. Ooops! „Urmează o epocă de aur în care toată lumea va fi o scenă“ o spune Hearst lui Mank, adăugând flatant-ironic „iar dumneata, probabil, Shakespeare“, însă dincolo de amuzament, spiritul timpului care înseamnă schimbare pe toate planurile și un nou avânt după Crashul din 1929 este convocat în laboratoarele MGM-ului, cât și la private party-urile epocii. La o ședință unde este convocată întreaga echipă pentru un nou film este expus coral planul de acțiune. Povestea este stupefiant de proastă, ingredientele, cele cunoscute pentru o operă de bricolaj, clișee de la un capăt la altul adică, „tunete, fulgere, sânge, foc, religie“, „toate într-un film“, ridicate ironic la planul literar de elevație al marilor teme existențiale „inutilitatea omului care se joacă de-a Dumnezeu“, „târgul faustic al vieții veșnice“, „triumful spiritului omnenesc asupra fiarei încarnate în materie mult prea solidă“ cu avantajul unui dezgheț timpuriu (a monstrului refrigerat) pentru un sequel. Concluzia unui asistent este fără echivoc, „B picture“, adică consumerism de joasă speță, ceea ce Hollywoodul oferă din plin. Poate de aceea Mank insistă să-și pună semnătura pe scenariul filmului lui Welles, Cetățeanul Kane, pentru că laolaltă cu fratele său, Joseph Mankiewicz (Tom Pelphrey), știe că este altceva decît Hollywood as usual, își dorește ca propriul nume să nu fie topit în anonimat, în malaxorul industriei cinematografice, pentru că este epuizat, prins cum o și spune în capcana propriului fel de a fi, iconoclast și superb, până la dezastru de malițios. Sugestia lui David Fincher este că inenarabilul scenarist Mank reprezintă adevăratul spirit hollywoodian, la antipodul producțiilor de serie pe care acesta le oferea în epocă, ca și acum, de la melodramă la filmele cu gangsteri. Într-o amplă descriere pe care aș îndrăzni să o numesc antologică, un Mank beat cui și inspirat de un zeu limbut și cinic expune o posibilă adaptare modernă, foarte liberă și ludic-ireverențioasă a lui Don Quijote la Hollywood, vizați de ironia sa fiind magnații cinematografiei și ai presei, cu precădere Hearst, în care se poate întrevedea scenariul de la Citizen Kane. O sugestie de lectură? Pentru cunoscători avem și mici momente-citat din marea cinematografie, nu o erudiție seacă, sau un fel de a face cu ochiul, cât un reflex nostalgic. Cum este și scena în care Marion Davies pășește pe marginea unei fântâni arteziene, se dezechilibrează, este pe punctul de a aluneca în bazinul cu apă și este prinsă de Mank: La dolce vita.