Auteur-ul lui Câini (2016) și coregizor și scenarist al serialului Umbre (2014), Bogdan Mirică încearcă în Boss un thriller cu accente noir, împrumutând genului o serie de artificii made in Jean-Pierre Melville et Co. pe care le vinde home made, și o tipologie pe care o bricolează până o strică, șoferul versat care se pune la dispoziția unor mafioți/ spărgători. De la bun început, lucrurile plutesc într-o ambiguitate prelungită care dobândește expresia unei hemoragii care extrage din personaj toată vitalitatea. Bogdan (Laurențiu Bănescu) este șofer pe ambulanță, trăiește în aceeași curte cu părinții lui, într-o casă alăturată, dar oarecum retras, relația cu aceștia, mai ales cu tatăl (Teodor Corban) fiind rece spre ostilă. Are o superiubită, actriță, Carla (Ioana Bugarin), cu multe fițe și mai ales cu ideea că viața se consumă în intensități, paradoxuri și momente ineluctabile, totul foarte dramatic. Carla are ceva dintr-o femme fatale care preschimbă tot ce-i vag neînțeles în neînțelesuri și mai mari, care își dramatizează dialogurile și stările până la incomprehensibil, care extrage fior existențialist din orice replică și îl pune pe jar pe ambulanțier. Este foarte adevărat că și acesta se complace în acest joc cerebral, sado-maso, din care se extrage adrenalina dramei fără obiect. Privit de departe, până la un punct vedem un personaj camusian, un „străin“, aparent rece, dar sensibil la un spectacol absurd al vieții, demotivat, și poate de aceea implicat într-un jaf care nu are niciun sens. Aflăm cu o întârziere calculată de regizor că Bogdan a participat la un jaf, pe post de șofer, alături de alți trei ciraci, dintre care îl cunoaște numai pe unul, fost pacient, Relu (Sergiu Costache), care îl știe pe cel de-al treilea Ion (Toma Cuzin) care îl cunoaște pe cel mai discret dintre ei, pe Boss (Mimi Brănescu). Intriga este generată de o mișcare imprudentă a ambulanțierului care se interesează de starea de sănătate a singurului martor, o femeie grav rănită, care le-ar fi văzut chipurile, aflând că nu este primul care se interesase de ea. Acest fapt generează un lanț al suspiciunilor care devine un lanț al slăbiciunilor. Scenariul de policier începe, clasic, după succesul operațiunii cu un detaliu scăpat de sub control care strică echilibrul fragil al acestor soldiers of fortune. Nicio explicație a acestei asocieri bizare în care cei patru implicați nu se știu între ei, o asociere care ar trebui să aibă la bază o minimă încredere. Tensiunea vine în film din două direcții care fuzionează, dinspre această private investigation, care scoate la iveală amănunte neliniștitoare, care-l adâncesc pe și așa taciturnul ambulanțier într-o neurastenie adâncă și dinspre iubita actriță care amenință cu despărțirea, care solcitiă echivalentul sentimental al unei vivere pericolosamente neștiind că iubitul ei tocmai a ales o astfel de opțiune. Senzația de hăituială pe care o imprimă filmului acumularea aceasta de tensiune psihologică și sexuală deopotrivă ține loc de acțiune. Figura secătuită- descărnat-hirsută a ambulanțierului umblând ziua și mai ales noaptea după indicii și explicații, tipul de existență aproape ascetică, dar de decor mizerabilist-minimalist în stil NCR-ist al unui personaj care pare frate cu singurătatea desenează conturul unei existențe drenate de suflu. Ce anume i-a adus împreună pe acest looser superior căruia tatăl îi reproșează că deștept fiind nu s-a făcut medic, acceptând să fie sluga unora mai proști ca el și actrița de fițe, elegant-boemă, artsy-fancy, primind invitații în străinătate pe care le-ar refuza de dragul ambulanțierului? Și această zână glamour îi reproșează o lipsă de bărbăție. Într-un fel, în aceasta constă o parte a relației, în jocul sado-masochist unde bărbatul alimentează cruzimea unei dominatrix ușor nevrotice, jucând rolul salvatorului, fiind umilit pentru această preocupare protectoare lipsită de virilitate. În anumite cazuri, decența care-l face să-i scoată mâna din chiloții ei, pe o plajă care se aglomerează treptat spre dimineață și unde cei doi și-au găsit refugiul după o noapte albă, este cea care-l face un subiect al oprobriului artistei.
Mult mai interesante sunt figurile secundare de interlopi pe care Sergiu Costache și Toma Cuzin le interpretează, cu precădere a acestuia din urmă, un tip brutal cu stagii prin pușcării, muncitor în cosntrucții, cu o viclenie primitivă, cu un anumit pitoresc. Scurta scenă care îi are ca protagoniști e una dintre cele mai reușite din film, pentru că, în scurta intervenție, Toma Cuzin dă viață sau mai precis ilustrează un tip de viață periferică, aproape sălbatică în individul fără căpătâi. Lichidarea lui în circumstanțele date este necreditabilă, aduce a clișeu ales pentru efect și nimic mai mult. Și Raluca (Cosmina Stratan), soră de interlop, are o intervenție apăsat-amenințătoare mirosind în ambulanțier un polițist under cover sau un băgător de seamă inoportun. Cel cu adevărat periculos rămâne Boss, cel care ține în mână toate firele și care la final face cinic demonstrația unei adevărate minți criminale, un om care are o teorie și un plan prin care încearcă să armonizeze toate variabilele. Iar ambulanțierul este înregistrat în categoria variabilelor. Cu finalul, Bogdan Mirică a încercat o lovitură de teatru, punând față în față marioneta și maestrul păpușar într-o confruntare finală de tipul totul sau nimic. Impresia pe care o lasă filmul lui Bogdan Mirică este cea a întrebuințării unei rețete, unde toate ingredientele au fost cumpărate, proporțiile fiind respectate și etapele gătitului urmate cu atenție. Numai că, la final, master-cheful constată că lipsește ceva, ceva ce nu există în rețetă, un truc care nu se vinde și nu se cumpără și care face diferența dintre rețetă și intuiția care conduce la un preparat de excepție. În orice caz, este meritoriu pentru regizorul român că explorează într-o direcție pe care, cu prudență, colegii săi o evită, deschizând drumuri și construind temeinic.