Într-o tabletă, G. Călinescu observa, în treacăt, dar foarte judicios, că nicăieri ca în literatură nu izbutesc reprezentanții altor profesii. Matematicieni, fizicieni, medici (în frunte cu Cehov și Bulgakov), juriști, sinucigași (e și asta o vocație, ca la Pavese), juriști sinucigași (Urmuz) se adună în sala pașilor pierduți a literelor.
Din tagma slujitorilor teatrului, mulți au cochetat cu poezia, dar prozatorii nu sînt excluși. Dintre poeții teatrelor, destui au fost și sînt actori, unii membri ai Uniunii Scriitorilor, dar regizorii sînt excepții de care trebuie să ținem seama. Scriitorii scenei, cînd nu devin de-a dreptul dramaturgi, rămîn personalități ale artei teatrale pe care deseori publicul îi admiră ca atare, uitînd, nedrept, de latura lor lirică sau epică : Ion Lucian, Mircea Albulescu, Ștefan Radof, Mircea Diaconu, Ioana Crăciunescu, Olga Delia Mateescu, Horațiu Mălăele, Mihai Mălaimare, Dan Tudor, ori, mai de curînd, prozatorul-regizor Alexander Hausvater. Între aceștia, regizorul Mihai Măniuțiu are antecedente imposibil de ignorat în arta scrisului. Eseist și prozator, autorul montărilor de succes, jaloane ale teatrului nostru în ultimii 20-30 de ani, se arată un poet peste așteptări. Volumul său Bufonerii și litanii (Editura Tracus Arte, 2020) reprezintă o surpriză doar pentru nepreveniți.
Desigur, este greu unui artist care a excelat într-un domeniu, în cazul de față regia de teatru, mult mai notorie azi, să se impună publicului în altul care ține tot de sensibilitate, dar mai închis profanilor. Însă judecata se cuvine să se refere la texte, așa cum sînt ele, indiferent că poetul este actor, cunoscător de small latin and less greek (ca Shakespeare), sau universitar în geometria funcțiilor ipereliptice (Ion Barbu).
Poetul Mihai Măniuțiu este, în poezie, un eu distinct, un intelect neliniștit care pune la inimă (prea pun la inimă/ vai) mersul lumii. Dacă nu s-a impus ca scriitor după patru volume de versuri și vreo șase de proză, e mai mult vina prejudecăților decît a lui însuși. O persoană care își numără volumele de la zece în sus nu se ignoră ca scriitor. Și titlul, de o superioară și asumată autoironie, arată conștiință critică. Supus de regulă, comizerației, ca unul venit din altă breaslă, poetul are grijă să se minimalizeze singur. Dar știm bine că bufonul nu e cel mai derizoriu personaj al piesei. La Shakespeare cel puțin, autor de care Mihai Măniuțiu s-a apropiat. Poezia lui este fals umilă, sarcastică de fapt, poetul este un prizonier de lux (încercuire/ aurită/ fără speranță) într-o lume față de care mimează uluirea, stupoarea precum un Nastratin sau Moromete, după Socrate, pentru a stîrni întrebări. „Litania“, are sens numai în modul maieutic. Preotul sau înțeleptul nu poate perora de unul singur. Discipolii sau enoriașii trebuie să-i dea îndreptățire și avînt cu cîte un amin, ție, Doamne și celelalte.
Demersul poetului ardelean, regizor în timpul liber, sună foarte oltenește, sorescian, lansînd întrebări la care, deși cunoaște răspunsul, nu contenește a le arunca spre interlocutor. Astfel își fortifică încrederea în propria teorie fără să excludă că preopinentul va emite (mai știi ?!) o concluzie surprinzătoare. Reacția aceluia e anticipată cu schepsis pentru a ivi paradoxul, după principiul conului Leonida : Cîți oameni crezi dumneata că a avut Galibardi ? Maestrul poruncește : cheamă-ți haitele din păduri (…) chemă-ți îngerii personali (…) cheamă-ți semenii. Ucenicul se supune, dar cei care răspund chemării sînt slabi, costelivi, famelici, provoacă (implicit, nu ni se spune totul) o mare încurcătură sau, mai grav, o supremă decepție.
Aparent simple, complicate în adînc, purtătoare de umor sec și niciodată fățiș, poeziile lui Mihai Măniuțiu au un fond stenic sub stratul lor de scepticism. Poetul postulează împuținarea cuvintelor (sale), afirmă că reducția lexicală nu-i aparține, ci este silită de o lume care comprimă sensul odată cu dezvoltările redundante. Oamenii lui Galibardi (dar ce oameni !) nu sînt „sumedenie“, cum crede Efimiția, ci doar o mie, domnule. Poate poezia supraviețui în aceste condiții de stres contemporan ? Întreabă-mă să te-ntreb!