Memoria comună a vulnerabilităților

Când majoritatea prozatorilor actuali scriu despre trecut cu oareșce deferență, ca și cum ar fi numai o convenție, Andreea Răsuceanu îl revendică asemeni unui templu. Sigur că îndrăgostirea de acest fel se transmite prin lecturile grele – nepopulare astăzi, din păcate; în fruntea romanului, motoul din Absalom, Absalom! spune destul. Pe de altă parte, dispoziția pentru decorarea vieții ca muzeu are la tânăra autoare gravitatea confesiunii în care vorbești despre tine ca și cum ai fi altcineva. Totul pentru umplerea unui gol interior sau altul, epistemologic ori fenomenologic, pe care-l numim adeseori, concesiv, neant. Așa se face că excavațiile din Vântul, duhul, suflarea revendică întotdeauna sentimentul morții.

Avansează în roman trei narațiuni despre deficitul sentimental, ele alcătuind, în cele din urmă, un estuar al anxietății: emancipată profesional, Iolanda alege avocatura pentru a se putea despărți de trecut (orfană, crescută de Tamara-Constantin, un cuplu autohton ce amintește de Úrsula Inguaran și José Arcadio, părăsită de soțul ucis în tentativa de trecere a frontierei iugoslave), dar și pentru a îndepărta orice afirmare maternă, ghidată de straniile reverberații ale feminității. Cei doi fii vor trăi, la rândul lor, forme de distanțare. Fără a fi risipitor, mezinului îi aparține al doilea etaj narativ. Deposedat, ca mama lui, de afecțiune, el scormonește arhivele după portretul cubist al tatălui, care ar trebui să traducă vidul sentimental. În fine, al treilea palier narativ din roman aduce biografia în sepia a mitologicului C., topos debutat în O formă de viață necunoscută, prin figura unei legende. Din prima parte a trilogiei (proiectate) se transferă în narațiunile de aici teoria absenței ca formă de echilibru fragil, de cinism și geneză.

În același timp, ca la Radu Petrescu și Adameșteanu, se cimentează aliajul uman cu memoria materialității, într-o stranie simbioză. Din orice capăt al poveștii am trage cu ochiul, aproape orbitoare rămân mecanismele prin care, distribuind instinctiv micile istorii, naratorii absorb, ei înșiși, poveștile din care recompun Istoria. Nu e nicio îndoială că Andreea Răsuceanu aplică, sistematic, această matematică a diversiunii de semnificație. Pe măsură ce ne apropiem de momentul zero al căderii în lume, vom asista, simultan cu realcătuirea trupului de lut al istoriei narate, așadar, la descompunerea lumii de altădată. Înspre trecutul refăcut înaintăm ca în tunelul interior prăbușit în protagoniști. Diferă luminile și formele neobișnuite ale întunericului și formațiunilor abandonate de viață. În imaginarul din Vântul…, cerul e coborât în mijlocul evenimentelor. Dar nu să însenineze, pe cât posibil, destinul. Nicidecum. Mai degrabă schema e cea din poezie, ca la Mallarmé, cu neantul batjocoritor pentru cei ce-l prefigurează altfel.

Din polifonia romanului de debut creștea silueta inexistențelor mai vii decât concretul. Principiu sau memorie a feminităților, cel dintâi roman are destulă poeticitate cât să acopere multiple zone de semnificație. Ștafeta naratoarelor din O formă… trece în Vântul… prin algoritmi diferiți, cu respirațiile distanțării, nicidecum a suprapunerii de matrioșcă. Fără excepție, Stanca Mântuleasa, Elena și Ioana erau preotesele timpurilor cu dobândă istorică. Ruptura existențială, boala, labirintul morții și fragilitatea legăturilor, indiferent de compensare, creau o simfonie elegiacă, în ritmuri de Satie, căci A. Răsuceanu justifică mereu ceea ce trece din viață în text, din istorie în realitate, prin subtile frontiere estetizante. În Vântul…, de la Iolanda la fiul respins, până la Mihalachi Chicuș, strămoșul mitic din C., ritmurile tematice și psihologice traversează marea istorie de la feminin la masculin. Miza prozei scrise de Andreea Răsuceanu se insinuează în felul cum neantul se materializează și devine totodată mit, resuscitând restul de viață abisală și activând împreună o lume, înaintea și înapoia timpului.

Reconstituind vântul, duhul și suflarea unor timpuri în permanentă ambuscadă, Andreea Răsuceanu se remarcă prin incendierile psihodramelor și stilizarea visceralului golit de erotism. Un roman care, apărut la finele anilor șaptezeci, s-ar fi găsit în raftul familiar al ficțiunilor memorabile.

Marius Miheț