Poeme de Radu Sergiu Ruba

Capul

În marea adunare

Capul meu cu ochelari fumurii

E ca o geamandură între valuri.

Când dă să spună câte ceva

Mulţi se cabrează

Se trag înapoi

Îşi fac semne

Până ce văd că nu-i niciun pericol

Şi mi-l clatină pe valuri ca-nainte.

Lăsaţi-l şi pe dânsul!

Îmi sare-n apărare o femeie,

ba opriţi-l!

Se pun de-a curmezişul alţii doi.

Dar eu odată tolerat

Iau cuvântul

Am dreptul la trei minute

Închei după două şi un sfert

Şi nu las nicio urmă

Nimeni nu îmi spune să stau jos.

A recitat o poezie!

Se rosteşte verdictul

Şi afară începe să plouă…

Iar capul meu cu ochelari fumurii

Ţinut în lesa lui de geamandură

Se clatină de la apus la răsărit

Se roteşte de la dreapta la stânga

Şi viceversa

Cam cât negarea negaţiei.

Urechile lui aud totul

Iar ceilalţi încep din nou să se teamă

Când se-apropie de ei să-i salute.

Fac un pas înapoi

Să nu se molipsească

Iar când se desprinde din rândurile lor

Şi se îndepărtează

Cad pradă unui zâmbet

Sub care vor fi găsiţi şi peste o sută de ani.

 

Histrion

Nu m-am putut abţine

Am fost tot timpul pe scenă

O simţeam cum crește sub mine oriunde

La ghișee

Prin ședinţe

La depunerea jurământului.

La întins mâna

La dat cu mopul

La lupta dintre bine și mai bine

La futut buha

Și la-nchinarea la idoli.

Am fost un mare histrion

Nu m-am putut abţine

Se râdea în jur fără voie

Și se uita îndată totul

Câţiva au murit fericiţi.

Femeilor de multe ori

Le-am stricat machiajul

Curgea din ele o lumină

Care ne purta în altă parte

Buzele li se deschideau

A fost o nebunie.

Râdeau și cerșetorii

Când plouam asupra lor

Cu pilde împotriva pomenii

Erau gata să mă miluiască pentru asta

Și să mă lase în liniște în umbra bisericii.

Am dus teatrul peste tot cu mine

Mulţi s-au pierdut printre luminile lui

Pe alţii lumina i-a acoperit

Și nu vor mai fi găsiţi niciodată.

Nu m-am putut abţine

i-am iubit pe toţi.

Credeau că mă prefac

Și-au scos cuţitul.

Nu că nu l-am văzut

Dar m-am dus spre lama lui ca spre o rază.

 

Mărturiile

Umblam pretutindeni să depun mărturie

Simţeam că dacă nu o fac

Nu-mi mai rămâne nicio bucurie

Nu că sărutul lumii m-ar fi atins vreodată

Dar nici nu-l voi putea visa de-acum încolo.

Umblam aiurea cu mărturia în mine

Voiam s-o așez de marmoră

Placă pe faţa orașului

Cu litere săpate adânc

Să nu se uite

Adevărul acela din noi

Care nu iese la lumină

Decât o oră într-un veac.

Iar adevărul din mine

Adică tot ce până astăzi

Nu putea fi mărturisit

Urca și aștepta pe buze.

m-au trimis la un preot

nu cunoșteam niciunul

dar mi l-au găsit

un om – o parohie

un credincios – o mărturie.

Era întuneric sub popă

nimeni n-a văzut nimic

și nici n-a auzit.

m-au scos de acolo

Punându-mă să scriu o carte

cu adevăr cu tot

cu tot ce ascunsesem până atunci.

Am sărutat prima pagină

Iar ea de la buzele mele

s-a făcut și mai albă.

Și pe ultima am sărutat-o

înţelegând că nici sângele meu pe zăpadă

N-ar fi în stare să mai lase urme.

Mi-au trimis într-un târziu un judecător.

În faţa lui trebuia să deschid gura

Iar el să noteze totul

Cuvânt cu cuvânt.

M-am uitat la el

Și el la mine.

Nu semăna cu nimeni.

Nici eu nu semănam cu amintiri de ale lui.

Am tăcut unul peste altul

Când el peste mine

Când eu deasupra lui.

Purta pistol.

l-a așezat pe masă între noi.

Buzele mele nu porneau la drum.

Iar dac-ar fi pornit

Am înţeles că nu aș fi văzut

Dar aș fi auzit împușcătura.