A apărut foarte recent vol.V al operelor lui Garabet Ibrăileanu într-o colecție elegantă (tipo)grafic și bine îngrijită filologic. Ea aduce din nou în atenția noastră opera unui critic și personalitatea unui intelectual care a marcat primele trei decenii ale secolului trecut nu numai prin activitatea sa profesională de critic și istoric literar, de profesor la Universitatea din Iași, ci și prin aceea de editor al uneia dintre cele mai importante reviste literare și culturale a epocii: „Viața Românească“. În această poziție, se poate spune că Ibrăileanu a fost implicat direct în viața culturală a întregii țări, iar ideile, aprecierile și în general textele sale au repercutat asupra celor mai largi cercuri intelectuale. Opera sa a mai fost editată de Rodica Rotaru și Al.Piru în zece volume, între 1974 și 1981, în condițiile în care se putea realiza atunci această publicare. Editorii acestui al cincilea volum din noua serie de „opere funda mentale“ sunt însă în situația de a da la lumină nu doar textele esențiale, textele importante care au dus la constituirea profilului public al criticului, așa cum îl știm astăzi, ci și numeroase fragmente, începuturi abandonate, note care ne lasă să întrevedem și alte detalii ale unei personalități mai complicate și mai bogate decât aceea cunoscută până acum.
Orânduite cronologic, cele peste o mie două sute de pagini de text (alături de cele aproape cinci sute de pagini de note) nu pot să nu aducă un material substanțial pe care viitorul nou biograf le va utiliza pentru a prezenta viitorului cititor o figură cel puțin deosebită de aceea pe care ne-am făcut-o noi din lecturi ale volumelor sale, ale amintirilor despre el sau chiar ale „Vieții Românești“. Figura de mag caldeean, insomniac dezinfectându-și mereu capătul țigaretei dintre degetele îngălbenite, în timp ce citește șpalturile „Vieții Românești“, care reflectă fără îndoială o fațetă a personalității lui Ibrăileanu, nu anulează o altă fațetă, nu numai a amatorului de glume, a prietenului afabil și politicos cu opiniile interlocutorului său, dar și una a cititorului îndrăzneț, cu spirit critic, care va conduce din umbră, un timp, ziarul „Momentul“, apărut la Iași în aprilie 1918. Cum spune nota din secțiunea de Note și comentarii, gazeta nu era numai condusă, ci și scrisă „aproape în întregime“ de Ibrăileanu, respectiv „dictată“, informație pe care editorii o iau din amintirile lui M. Sevastos și care ar fi putut face obiectul unor sondaje mai sistematice pentru a vedea dacă există temeiuri pentru a o susține. Nici nu este vorba întotdeauna de noutăți absolute aici, ci de accente care întăresc o imagine deja cunoscută a grupului de la „Viața Românească“, solidar și acționând mereu împreună, în literatură, în excursii prin împrejurimi și chiar la vânătoare. Pe de altă parte, notele din abundenta secțiune de Note și comentarii a volumului aduc și numeroase informații de detaliu, laterale, despre activitatea ziaristică dintr-o epocă atât de frământată: ele pot fi consultate cu câștig pentru activitatea unor ziariști și scriitori cunoscuți din acea vreme (N.D. Cocea, Pamfil Șeicaru, A. Hefter, I. Vinea ș.a.).
Foarte interesante sunt notițele fragmentare, aruncate pe un colț de hârtie, tocmai pentru că sunt fragmentare și notate în fugă : au deci semnul sigur al sincerității, sau mai bine zis al expresiei proas pete, „nepregândite“, cum se zicea odinioară. Editorii au avut buna idee de a le culege din manuscrise și a le edita ca atare și putem vedea nu numai lucrurile pentru care îl admirăm pe Ibrăileanu în texte celebre, dar și cele risipite ici și colo, sub incidența unei meditații mult mai mai libere, într-o formă fericit mai dezinvoltă și în contrasens cu ideile acceptate, cred, odată pentru totdeauna. De pildă, chestiunea simbolismului, sau mai precis a poeților simboliști în care Ibrăileanu nu crede nici chiar în anii 1909 sau 1910, de când e datat textul, și o spune cu o „turnură“ savuroasă și neașteptată: „Că în Apus simbolismul, care n-a dat nici un scriitor de geniu, e într-o perioadă de reculare, aceasta n-are a face. Cum am fost romantici post festum, putem fi și simboliști post festum. Ca și în privința modelor, și în literatură începe Parisul, urmează provincia, apoi București, apoi provincia noastră… Și mi-aduc aminte că dispăruse demult formidabila turnură când, de prin suburbie, mai apărea câte o onorabilă gospodină cu un metru cub de bumbac… sub talie“. (p.1219). Sunt aici însă și numeroase note care așteptau evident să fie dezvoltate, cele despre Creangă, de pildă: „Creangă a ales din materialul basmic ceea ce e mai omenesc, în care se poate pune viața omenească. Miraculosul e incidental, e strict necesar, e un ciment care leagă clădirea de psihologie“ (p.1198), sau: „Creangă e poezie pur lirică pentru că-l cetești nu atâta ca o bucată de viață, moravuri etc., ci ca un necontenit izvor producător de sentimente poetice: regret, melancolie etc.“ sau iarăși, într-o paralelă cu un povestitor de alt tip: „În Ispirescu lipsește sufletul. În poveștile lui Creangă vezi pe un artist care cântă aceeași bucată, cântată dintr-un automat în care-și pune sufletul: să analizăm acest suflet“ etc.
Ceea ce surprinde în aceste pagini inedite până astăzi, deci scăpate de controlul unui spirit autocritic neobișnuit de sever și atent, probabil, și la coerența ansamblului, este verva, inspirația spumoasă de la prima aruncătură de condei, pe care de obicei criticul revine și o controlează și deci pe care cititorul nu i-o cunoaște. Sub raport etic, este o ținută controlată și respectuoasă cu subiectul, cu cititorul și cu propria sa demnitate; sub raport estetic, este o pierdere pe care numai acum, când timpul a vindecat toate rănile și îndulcește toate vorbele, poate fi citită și înțeleasă în nobila ei frumusețe. Iată, de pildă, portretul lui Hogaș: „Înfățișarea sa, figura sa de faun trăda perfect sufletul său de păgân, sentimentul său de libertate neînfrânată, concepția sa morală care nu se încurca niciodată de anumite imperative categorice. Conu Calistrat era omul naturii, el reclama pentru sine toate drepturile naturii, în schimb natura îi destăinuia lui toate secretele ei ca nimănui altuia (…) C.Hogaș avea natură forte. El era el, omul, din câți am văzut, acela care a trăit mai conform cu el însuși, cedând mediului numai strictul necesar. Totul era original în el, dacă voiți începând chiar de la nume. Pe cine l-a mai chemat vreodată și Calistrat, și Hogaș ! În îmbrăcăminte, el avea moda lui. O pălărie pe care i-o confecționa anume fabricantul din Iași, o cravată Lavel, o manta – vestita lui manta (…). Încunjurat de cărți, de ibrice de cafea neagră, de cutii de tutun, de țigarete de un sfert de metru, el cetea, scria tot timpul nopții, dormind numai de la 9 – 12 și de la 3 -6, dar dormind cum știa el să doarmă, epic, homeric și cu geamurile în primejdie să se sfărâme. Dimineața la 6 lua gustarea, adică un ospăț ca acela pe care l-a prezentat în opera sa, și apoi umbla toată ziua pe la școli…“. (p.1220-1221).
Ampla perspectivă în care lucrează editorii acestei serii, de importanță într- adevăr națională, duce adesea și la atingerea unor chestiuni de detaliu legate de Ibrăileanu, de „Viața Românească“ și de colabora torii săi pe care editorii încearcă, pe bună dreptate, să le lămurească. Un exemplu dintre multele posibile este cel al notelor pregătitoare pe care Ibrăileanu și le face în fugă pentru a scrie despre un volum al poetului Ion Pillat, probabil oferit de autor (în fondul Bibliotecii Universitare ieșene se află două) ; ele spun că „a cetit cu plăcere“ cartea pe care o încadrează la „rubrica poeziei sadoveniene“. Scrise în creion, cu ștersături și în general greu lizibile, notele vorbesc de o „poezie a satului, a naturii rustice, a oamenilor vechi” (p.1656).
Mai este un amănunt, care nu cred că a fost lămurit de vreun cercetător a cărui contribuție mi-ar fi putut scăpa. Într-un text apărut în vol. II al culegerii Amintiri despre Ibrăileanu alcătuite de I.Popescu-Sireteanu (Iași, 1976, p.117) se publică textul unei confesiuni a lui Ion Minulescu care s-a dus la Ibrăileanu, delegat de ministrul „de pe vremea aceea să-i duc personal adresa oficială prin care era invitat să scrie o prefață și să controleze textul poeziilor lui Emi- nescu pentru o ediție de lux, menită să apară chiar sub auspiciile ministerului… Ibrăi leanu s-a ținut de cuvânt. A scris prefața promisă pe care ne-a tri- mis-o… n-a avut însă norocul să-și vadă înfăptuită această operă fiindcă ministerul… n-a mai publicat acel volum”. Nu știm unde se află acum această prefață, dacă se mai află undeva, pentru că volumul V pe care îl discutăm nu o conține.
Este un volum foarte consistent, în care textele lui Ibrăileanu discută câteva subiecte majore ale momentului (libertatea presei, Basarabia, N.Iorga, votul universal, premiile literare, plimbarea cu automobilul și altele), ceea ce ne va obliga probabil să revenim.