Cred că pentru prima oară am văzut o plajă capitalistă în Italia. Mai precis în Insula Capri, în 1969. Lungul basm al felului în care am ajuns acolo este unul dintre subiectele acestei cărți. Dar pentru că mi-am amintit-o zilele trecute, privind la televizor plaja de azi din Mamaia, voi începe de aici, de la această puternică impresie plasată undeva aproape de sfârșitul călătoriei, pe care, de altfel, l-a determinat.
Venisem cu un vaporeto de la Napoli de dimineață și aveam să ne întoarcem tot cu el spre seară, cu ultima cursă, între timp urmând să batem insula în lung și lat și chiar să facem o baie în marea pe care, de zile întregi, o simțeam însoțindu-ne fără să o putem atinge. La Roma nu se pusese problema să renunțăm la muzee, biserici și ruine, o întreagă zi – una dintre puținele pe care le aveam – pentru a ne duce la mare, apoi din tren o văzusem ore întregi ca pe o Fata Morgana lunecătoare ispitindu-ne aproape să sărim înspre ea pe ferestrele de care stăteam încleștați, iar la Napoli complicatele instalații ale portului, macaralele, vapoarele, gunoaiele o travesteau, o făceau de nevăzut.
Traversasem subțirele braț de apă într-o ambarcațiune antediluviană care scârțâia din toate încheieturile și, deși nu știam să înot cine știe ce, mă gândeam cu plăcere, nu cu spaimă, la eventualitatea naufragiului, atât de ispititoare era răcoarea care urca din apa de culoarea smaraldului.
Ajunsesem în sfârșit pe un promontoriu – suind și coborând străduțe în scări întortocheate, în care cascade de flori izbucneau din balcoane sau de după garduri – când, deodată, la un capăt îndepărtat de scară am văzut marea.
Am coborât în fugă sărind câte două-trei trepte, începând să ne dezbrăcăm în timp ce fugeam, gata să intrăm în apă. Doar că, pe măsură ce ne apropiam, descopeream că jos, la capătul scărilor, nu era nisipul, mai precis, nu se vedea pentru că era acoperit, mai întâi de un gard care îl despărțea de stradă, apoi de zeci și zeci de șezlonguri, umbrele, scaune și mese pliante, o întreagă arhitectură derizorie și multicoloră care constituia un ultim baraj. Ca într-o înșiruire de probe inițiatice pe care trebuia să le trecem ca să ne atingem visul, apăruse plaja privată, cu gard, ușiță și bilet de intrare. Nu se punea problema să plătim biletul de intrare, nu numai pentru că era scump, ci și pentru că ideea de a intra în acel spațiu, care semăna mai mult cu un bar decât cu o plajă adevărată, nu ne ispitea. Am pornit de-a lungul gardului, convinși că va trebui să se sfârșească și să descoperim o întindere de nisip strălucind în soare în care să ne întindem fericiți, cât mai aproape de linia umezită din când în când de aripa mai curajoasă a unui val. Din păcate, când s-a terminat primul gard a început un altul, ale cărui stinghii erau încrucișate într-un nod diferit, iar umbrelele și șezlongurile de dincolo de el nu mai erau roșii, ci portocalii, și apoi a urmat încă un gard, și încă un gard, șezlongurile și umbrelele erau cu dungi albastre sau buline verzi, biletele de intrare aveau prețuri diferite, doar tejghelele de la capătul fiecărei proprietăți erau pline cu aceleași sticle de răcoritoare de aceleași culori.
Cred că mergeam – tot mai furioși de repetatul anunț piaggia privata, tot mai obosiți – de cel puțin o jumătate de oră, când la capătul unui gard s-a deschis pe o lungime de mai mult de 50 de metri o porțiune de plajă liberă, goală, cu nisip strălucind în soare, fără umbrele și șezlonguri și chiar fără oameni. Dincolo de ea începea un alt gard și o altă plajă privată mobilată și închisă, un alt spațiu în care se putea închiria soarele și marea. Dar nu ne mai păsa, noi descoperisem cei 50 de metri de plajă adevărată unde puteam fi fericiți (ca în acea vară petrecută la Portița ,în- tr-un cort de două persoane așezat singur pe nisipul dintre mare și lac). E ciudat cum nu ne-am mirat că nu e nimeni alături de noi pe această plajă adevărată, cum nu ne-a dat prin minte că norocul nostru ar putea fi suspect. În următoarele zile, când nimic nu mai putea fi schimbat, ne-am pus această întrebare de zeci de ori, după cum ne-au pus-o și alții. Era însă greu să ne mărturisim – chiar și numai nouă înșine – că trecusem prin atâtea întâmplări din care scăpasem ca prin minune, încât ne obișnuisem să considerăm că miracolele ni se cuvin. Oricum, atunci n-aveam timp de întrebări. Ne-am dat jos ultimele haine și, rămași în costumele de baie, am luat-o la fugă spre apă râzând și împleticindu-ne în nisip. Un timp am înotat depărtându-ne de țărm, apoi am făcut pluta odihnin- du-ne și privind spre pământul multicolor, ca o paiață împodobită cu panglici. Nu se mai vedeau formele umbre- lelor sau ale trupurilor din șezlonguri, se vedeau numai culorile care se agitau, un vacarm de culori, ca o piață în care se vindea soare și apă. Între cele două linii lungi și bălțate, fragmentul plajei noastre pustii – nisip auriu și mare albastră-verzuie – părea să aparțină altei lumi nu numai gratuită, ci și fără preț. De fapt, ceea ce nu pot să accept – mă gândeam întorcându-mă înot – este apropierea dintre bani și ceea ce ține de veșnicie. Oricât ar părea de exagerat, parcelarea plajei și interzicerea accesului liber la mare semăna în ochii mei cu o întemnițare a mării. Avea această impresie, mă întreb acum, legătură cu faptul că veneam dintr-o țară comunistă, unde prin definiție proprietatea era o culpă? Cu siguranță, dar asta nu înseamnă că perspectiva mea era în mod automat absurdă.
Când am simțit că apa e prea mică pentru înot și destul de transparentă pentru ca soarele să pătrundă și să descopere cioburi strălucitoare în nisipul ud, m-am ridicat în picioare și am făcut câțiva pași spre Romi, care ieșise cu puțin înainte din apă și îmi făcea semne cu mâna. În aceeași clipă însă, fără să fi simțit absolut nimic, nici o durere, nici o rănire, am descoperit că în jurul meu marea se colora, într-un cerc din ce în ce mai larg, din ce în ce mai roșie și mi-am dat seama că este vorba de sângele meu, curgând dintr-o rană despre care nu știam încă nimic, nici măcar unde este. În minutele următoare însă o durere ascuțită mi-a urcat de undeva din talpa piciorului stâng până la inimă și până în cap. Romi m-a scos în brațe din apă și mi-a învelit strâns cu prosopul tăietura de câțiva centimetri din care izvora sângele. Apoi a luat-o la fugă spre portarul celei mai apropiate plaje private să-l întrebe unde găsim un punct de prim ajutor, explicându-i ce am pățit. Din fericire ne aflam la o relativ mică distanță de spital (chiar celebrul spital al lui Axel Munthe, pe care oricum aveam intenția să-l vizităm, ne-am spus noi cu un umor aproape negru) și am plecat sprijinindu-mă în brațul lui Romi și în călcâiul învelit și el în prosopul din ce în ce mai roșu. Pe drum, Romi mi-a relatat reacția portarului cu care vorbise. Frumoasa noastră plajă liberă era un loc interzis băii în mare (chiar existase o tablă cu un anunț mare în acest sens), pentru că era o porțiune neprivatizată, anume ca să poată fi folosită ca loc de aruncare a cioburilor de sticle și de pahare și a deșeurilor nepoluante de la barurile din jur. Revolta noastră împotriva capitalismului se terminase cu o înfrângere spectaculoasă. Spitalul nu a fost chiar atât de aproape cum spusese portarul (nu era prima oară când primeam indicații automobilistice, în timp ce noi mergeam per pedes apostolorum), iar durerea din talpă devenise greu suportabilă. Din fericire, spitalul, cel puțin în partea în care am intrat noi, era aproape gol. A fost chemat un doctor care m-a consultat, mi-a spus că vor trebui puse patru copci care vor fi scoase peste șapte zile, făcută o injecție antitetanos, care va fi repetată la scoaterea copcilor, iar între timp nu voi avea voie să pun piciorul în pământ. După care ne-a comunicat nota de plată pentru această primă parte, urmând ca la scoaterea copcilor să se adauge un supliment. Era o sumă atât de mare încât nici măcar nu ne-am speriat. Nu numai că nu ne-o puteam permite în economia extrem de severă a călătoriei, dar pur și simplu nu o aveam. I-am spus adevărul. De fapt nu chiar întregul adevăr, pentru că, știind că arătăm mult mai tineri decât eram în realitate, deși terminasem de mai mulți ani facultatea, i-am spus că suntem studenți. Aveam sentimentul că protejăm astfel condiția de scriitor. De altfel, la toate muzeele intram gratuit arătând carnetul de student fără nici un fel de probleme.
Era un bărbat de vreo 45 de ani, cu un aer plictisit, pe care mărturisirea noastră am avut impresia că l-a pus în dificultate. Părea în orice caz mai jenat decât noi. Mi s-a părut că nu știe ce să facă și ne-a întrebat din ce țară suntem.
– România, i-am răspuns urmărindu-l curioasă să îi văd reacția.
– A, așa se face că vorbiți italiana, ne-a răspuns el oarecum distrat și cu aerul că se gândește la altceva.
A tăcut câteva momente, apoi a zâmbit pentru prima oară și zâmbetul îl schimba cu totul, transformân- du-l aproape într-un italian din filmele neorealiste.
– Am găsit o soluție, ne spuse, amuzându-se dinainte, ca și când ar fi pregătit o șotie. Făcu o pauză de efect și adăugă: o să pun nota dvs. de plată în contul Signorei Ionescu. Și ne privi mândru de idee, așteptându-ne reacția.
– Dar cine este Signora Ionescu? a întrebat Romi uluit. Iar eu încercam să-mi amintesc dacă printre membrii marcanți ai exilului italian am auzit de vreunul care se numește Ionescu.
– Nu știți? Este soția unui membru al guvernului României, care vine la noi cel puțin o dată pe an, pentru a face diferite tratamente de întreținere printre băile de soare. O dată a fost și ministrul, soțul ei, dar el era ocupat și a stat foarte puțin, doar ca să se asigure că totul este în regulă în privința condițiilor în care își lasă soția.
La asta chiar că nu ne așteptam. Am rămas fără replică uitându-ne aiuriți la doctorul care începuse să se distreze de mirarea noastră.
– De ce sunteți atât de surprinși? Numele Ionescu nu vă spune nimic?
– Ba da, Eugen Ionesco, am spus eu.
– Aveți umor, dar nu vă cunoașteți miniștrii…
– Nu, am răspuns noi în cor, ca niște copii. Sunt cunoscute doar numele membrilor biroului politic al Partidului, ale căror portrete se află pe pereți.
Acum doctorul râdea de-a binelea.
– Oricum, ideea e bună. Nu trebuie să vă faceți probleme. Pentru Signora Ionescu suma notei dvs. de plată nu înseamnă nimic.
Și ca și cum ar fi rezolvat o problemă și trece la alta, a început să-și pregătească instrumentele. N-o să știu niciodată dacă mi-a cusut talpa fără anestezie pentru că era mai ieftin așa sau, pur și simplu, uitase să mă anestezieze. În orice caz nu mai suportasem până atunci o durere asemănătoare, iar mai târziu, de câte ori se punea problema să mă refer la intensitatea unei dureri fizice, durerea suportată la spitalul lui Axel Munthe apărea ca termen de referință și unitate de măsură. În mod ciudat, însă, odată cusută și bandajată, rana a încetat aproape să mă doară și am pus piciorul în pământ sprijinin- du-mă pe călcâi. Puteam să ajung până la vaporeto. I-am mulțumit doctorului pentru bunăvoință și ingeniozitate, pentru ideea salvatoare și ajutor, întrebându-mă în sinea mea ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi venit această idee. Ar fi fost în stare să refuze să-mi dea primul ajutor pentru că nu aveam bani? Și la urma urmei, însăși noțiunea de prim ajutor (pronto soccorso) nu reprezintă prin definiție un ajutor necondiționat? Părăseam spitalul celebru și pe doctorul care ne ajutase, cu o recunoștință condiționată de întrebări, totuși reală.
– Învățați-vă miniștrii – ne recomandă la plecare ironic doctorul. Părea aproape un sfat medical.
Am ajuns cu greu la debarcader și apoi, și mai greu, la hotelul mizer, pe care știam că, oricum, nu ni-l vom putea permite încă șapte zile. După cum era evident, cu siguranță nici doctorul nu se îndoise de asta, nu ne pusesem nici o clipă problema să mai revenim pentru a doua injecție antitetanos și scoaterea firelor. Dar la toate astea aveam să ne gândim mai târziu. Deocamdată profitam de faptul că durerea scăzuse și făceam teorii despre misterioasa Doamnă Ionescu. Romi înclina să considere că este un nume fals, menit să acopere cu banalitatea lui soția cine știe cărui personaj important. După cum nu vedeam de ce n-ar fi putut fi și un ministru cu acest nume, oricum erau cvasianonimi, de contat nu conta decât personajul principal. Dar nu asta era problema. Problema era că niciodată nu mă gândisem că vreo soție de demnitar comunist și-ar petrece concediile și ar face cure balneare în Insula Capri. Nu era pentru prima oară când rămâneam interzisă în fața propriei mele prostii. Drumul până la albergo a fost mai chinuitor decât credeam și încă mai teribilă urcarea până la etajul 5, pe o scară îngustă cu balustradă de metal înnegrit de murdăria deceniilor. Găsisem pensiunea după metoda pe care o folosisem de când ajunsesem în Italia, metodă de a cărei inventare eram foarte mândri: când ajungeam într-o gară, căutam Ente del turismo și ceream lista hotelurilor din oraș, așezate întotdeauna în ordinea prețurilor. Apoi fără să aruncăm nici o privire începutului listei, ca să nu ne deprime, ne notam ultimele 3-4 nume de pe listă și începeam cu ultimul. Cel în care locuiam fusese al doilea de la sfârșit, pentru că ultimul se închiria cu ora.
î n sfârșit, când am reușit să mă întind în letto matrimoniale, patul obosit de întrebuințare care te rostogolea înspre mijlocul saltelei nesănătoase, mi s-a părut că am ajuns la liman. Și abia atunci am îndrăznit să abordăm problema următoarelor zile.
Am privit chiuveta îngălbenită, prinsă nesigur în perete, masa acoperită cu o mușama de culoare incertă, tabloul de deasupra patului care înrăma o pagină de revistă colorată. Era evident că nu aveam cum să rămânem o săptămână întreagă, adică încă șapte nopți în acest cadru sordid. Și asta nu doar pentru că era sordid, și nu doar pentru că nu ne-ar fi ajuns banii, ci și pentru că, în mai puțin de trei săptămâni, ne expirau biletele de tren valabile pentru două luni, iar noi trebuia până atunci să ne întoarcem la Roma și, pornind spre Toscana și Veneto, să ne oprim la Firenze, Verona, Vicenza, Venezia să le vedem muzeele, bisericile, palatele studiate și programate de acasă cu minuție, entuziasm și parcimonie. Nu puteam să accept că tot acest vis – visat fără speranță ani de zile și trecut în realitate printr-un noroc – ar putea să se risipească, pentru că un ciob de sticlă mi-a tăiat talpa preț de patru copci. Vom mai sta o zi, eu în pat, iar Romi vizitând orașul cu ghidul în mână și cumpărând de la o farmacie o fașă, un pachet de vată, un dezinfectant și un calmant, apoi ne vom sui în tren și, până la Roma, voi sta cu piciorul, care va începe să se vindece, întins , apoi ne vom sui în trenul de Firenze și așa mai departe. Romi nu părea chiar atât de optimist ca mine, dar nu putea să nu admită că logica era de partea mea. Și oricum, aveam să hotărâm totul după o zi de repaos. Deocamdată trebuia să se ducă să cumpere ceva de mâncare, nu mai mâncasem nimic de dimineață.
– Și o să-i dau și un telefon lui Giani, că nu-i vom mai vizita cum am promis. Bine că mi-am adus aminte, îmi spuse în timp ce ieșea.
Giani era un student cu care se împrietenise cu un an în urmă, când fusese trimis de revista „Viața studențească“, la care lucra, să scrie despre un congres studențesc internațional care se ținea la Roma. Făcuseră schimb de telefoane, Giani venise la mare în România, în anul următor, ne telefonase de la Mamaia, iar acum, când sosisem în Napoli, Romi îi telefonase și el, după ce ne instalasem și stabiliseră să-i vizităm, să ne cunoască și fratele și părinții lui, cărora le vorbise de noi.
Romi încă nu se întorsese când am auzit bătăi grăbite în ușă.
– La porta e aperta, am răspuns eu amuzată pentru că știam că ușa e de fapt stricată și nu se poate închide. Și în aceeași clipă ușa s-a dat de perete și în prag a apărut un tânăr napoletan, desprins parcă din filmele neorealiste, care și-a deschis brațele strigând:
– Io sono Giani!
Apoi, serios și grăbit, mi-a povestit că Romi i-a telefonat și i-a povestit aventura noastră capriotă, drept care a venit, înainte să se întoarcă Romi – pentru că în felul acesta facem economie de proteste – și a anunțat la recepție că renunțăm la cameră, ba chiar a urcat să mă ajute la împachetat. Și, înainte să pot răspunde ceva, mi-a spus că mama lui tocmai ne pregătește camera fra- telui său – care se mută cu el în cameră, până când mă fac bine – și pune masa (vom avea spaghetti con olio), iar tatăl lui abia așteaptă să stăm de vorbă și să-i povestim cum este în România.
Eram pur și simplu interzisă. Am încercat să-i spun că nu se pune problema, că oricum nu mai stăm decât mâine, dar era evident că nu mă asculta. Începuse să strângă lucrurile de prin cameră, încă nu știam dacă trebuie să-l împiedic sau să-l ajut. Din fericire nu mă puteam mișca, tot ce puteam face era să-l rog pe Dumnezeu să se întoarcă Romi cât mai repede.
Când a venit, era totul împachetat și Giani se așezase lângă mine pe marginea patului, după ce încercase să stea pe unicul scaun din cameră, care nu-i trezise încrederea. Aveam atât de puține lucruri, încât Romi n-a observat că sunt strânse și a fost plăcut surprins de prezența prietenului lui, chiar dacă, în mod evident, nu se așteptase să-l găsească acolo. S-au îmbrățișat, iar Giani, fără să-i lase timp de gândire, i-a spus că a venit cu mașina să ne mute la el acasă, părinții au fost de acord și ne așteaptă, a și făcut bagajele, a vorbit la recepție și a renunțat la cameră.
– Dar am plătit! a strigat Romi când a reușit să găsească o mică fisură între șirul nesfârșit de cuvinte cântătoare, italienești. Cum o să ne mutăm la tine, să deranjăm o întreagă familie cu ghinionul nostru?
– Ghinionul vostru este norocul nostru. Nu numai familia mea, ci toți vecinii știu că veniți și vă așteaptă să le povestiți despre țara cu care le-am împuiat capul, după ce m-am îndrăgostit la Mamaia.
– Dar nu se poate…, a dat să protesteze Romi.
– Evident că nu se poate, i-a luat Giani vorba din gură, ar fi o imensă jignire să mă întorc fără voi și să le spun tuturor că, pur și simplu, nu vreți să veniți.
În cele din urmă Romi a trebuit să cedeze – era clar de la început că va fi înfrânt –, explicându-i că, în orice caz, nu vom putea rămâne decât o zi în plus. Dar Giani nu asculta. Era de un entuziasm debordant și molipsitor, aveam sentimentul că este un actor care interpretează șarjând un rol într-un film neorealist, cald și simpatic, dar puțin neliniștitor, iar ideea de a sta într-o familie străină, oricât de simpatică și primitoare, mai ales în felul în care eram imobilizată, cu toată curiozitatea pe care mi-o stârnea o lume evident pitorească, avea darul să mă sperie.
Am coborât cu greu cele cinci etaje, mai mult încurcată decât ajutată de sprijinul plin de râvnă al celor doi băieți. Apoi ne-am suit în mașinuța (Fiat 600) care ne aștepta la scară. Era o celebră broscuță, cea mai mică, cea mai ieftină și cea mai simpatică dintre mașinile italiene, în care, pentru că avea doar două uși ca să se poată intra pe bancheta din spate – iar eu în calitate de bolnavă urma să mă așez pe locul de lângă șofer – Romi a trebuit, pur și simplu, să se împăturească, să se îndoaie, să-și plieze picioarele ca să poată încăpea. Doar peste mai mulți ani, când am ajuns noi înșine trabantiști, și când întreaga noastră duioșie automobilistică s-a revărsat asupra mașinii de carton, am renunțat să mai visăm mașina lui Giani, ca pe un fel de simbol al sărăciei care reușea să-și atingă idealurile.
Familia lui Giani locuia într-un apartament de patru camere dintr-un bloc asemănător întru totul blocurilor noastre noi, într-un cartier de blocuri semănând leit cu ale noastre. Avea 4 etaje, fără lift și primul lucru care ne-a frapat a fost că toți vecinii, pe care îi întâlneam întâmplător sau care deschideau ușa auzindu-ne, știau că urmează să venim, păreau că ne așteaptă și ne tratau ca pe niște cunoștințe. M-am întrebat și atunci și mă întreb și acum cum mi s-ar fi părut, oare, totul, dacă n-aș fi știut pe de rost marile filme neorealiste. Cu siguranță, uimitor și cine știe dacă nu straniu și oarecum ireal. Așa însă, totul mi se părea nu numai cunoscut, dar și firesc, plin de farmec, era ca și cum aș fi intrat într-un joc pe care-l știam, care-mi era familiar și trebuia doar să am grijă să îmi aduc aminte, din când în când, că nu mă aflu într-un film de De Sica, ci în realitate. De altfel piciorul avea grijă să nu mă lase să uit.
Am stat la Giani trei nopți și două zile și, încă din prima seară, casa a fost, până la ore târzii de noapte, plină de oameni prietenoși, expansivi, pasionați, curioși de tot ce le-am putea spune despre viața dintr-o țară socialistă, și încă una cu o aură dizidentă. Eram, în mod evident, beneficiarii refuzului României de a fi intrat cu trupele Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, dar, deși admirația și prietenia lor ne făcea plăcere, ne simțeam stânjeniți de imposibilitatea nuanțelor. Am aflat curând că mulți dintre ei erau comuniști de diverse nuanțe, oameni mai mult sau mai puțin simpli, dar pasionați de politică. În familia lui Giani el părea singurul nefixat încă ideologic: tatăl era corespondentul ziarului „l’Unità“ la Napoli, iar Giulio, fratele a cărui cameră ne fusese repartizată, era troțkist. Giani avea un prieten care locuia cu un etaj mai jos, maoist, care polemiza cu Giani și cu membrii obișnuiți de partid și care era fascinat de relațiile României cu China , încercând să afle de la noi nuanțe ideologice ale acestei colaborări.
Doar că implicarea și pregătirea noastră politică era atât de deosebită de a lor (ca să nu mai vorbesc de convingerile, care nu se punea problema să intre în discuție) încât reușeam rar să le dăm răspunsurile pe care le așteptau și aveam, puțin jenați, sentimentul unei vagi imposturi.
Pentru că era evident că privirea și curiozitatea lor asupra situației de la noi se deosebea de perspectiva noastră, iar istoria care ne despărțea era prea lungă și complicată pentru a fi explicată și, chiar dacă am fi încercat să o facem, ne îndoiam că ea putea fi înțeleasă în registru logic. Preferam, deci, să fim mai curând cei ce ascultă decât cei ce vorbesc, ceea ce nici nu era foarte greu în vacarmul de vorbitori cărora le făcea plăcere să-și expună convingerile și nedumeririle.
Unii dintre ei fuseseră, asemenea lui Giani, ca turiști în România, mai ales la mare, și vorbeau despre litoralul românesc ca și când n-ar fi ajuns acolo dintr-o țară înconjurată de mări și plaje celebre. Îi ascultam și mă gândeam că între aventura mea medicală din Capri și admirația lor pentru litoralul nostru legătura se găsesa nu numai în lipsa gardurilor de pe nisip, ci și în lipsa banilor, insuficienți pentru luxul de acasă, dar suficienți pentru dumpingul românesc. Accesibilitatea prețurilor de la Marea Neagră se combina idilic cu apartenența vacanțelor la lagărul socialist, rezultând o sugestie a visului împlinit care îi entuziasma. Totul le plăcea în România, cu excepția „nivelului politic al maselor“:
– Am vorbit cu românii de pe plajă – ne spunea aproape cu durere unul dintre vecini – toți mă întrebau „Ce mai face Boby Solo? Ce mai cântă Gianni Morandi?“, dar unul singur nu s-a întâmplat să întrebe „Cum merge lupta proletariatului italian?“.
Țin minte că am avut grijă să nu ne privim unul pe altul, să nu ni se întâlnească ochii, pentru ca să nu izbucnim în râs. Ideea că ne-am fi putut imagina un român normal, preocupat de felul în care merge lupta proletariatului italian era atât de comică, încât mulți ani după aceea, când eram dintr-un motiv sau altul triști, era destul să ne amintim replica, devenită proverbială, ca să ne descrețim frunțile. De fapt, dincolo de aspectul simpatic și „neorealist“ al acestei lumi, pe care o descoperisem oarecum din întâmplare, era și ceva impresionant, și chiar înduioșător, în angajamentul lor politic, înțeles pe jumătate, modelat dintr-o naivitate bine manipulată și dintr-o nevoie nesigură de a se simți solidari în numele unor idei simplificate și aranjate, pentru a le da senzația unui punct de sprijin într-o lume căreia îi erau, în mod evident, marginali.
Ne era greu să ne imaginăm discuții, sentimente și personaje asemănătoare la noi acasă, în primul rând pentru că egalitatea în sărăcie de la noi excludea umilința comparației din care se năștea aici resentimentul politic, dar mai ales pentru că interzicerea liberului arbitru și înregimentarea politică forțată avea ca rezultat, la noi, apolitismul. Deși majoritatea dintre vizitatori erau mai în vârstă decât noi (îmi amintesc un bătrânel care indiferent ce se discuta ajungea la amărăciunea pe care i-o provocau divergențele dintre eurocomuniștii italieni și poziția sovietică), ne simțeam, prin experiența noastră istorică, mai adulți decât ei și, prin rădăcinile seculare ale scepticismului nostru, mai înțelepți.
A treia seară a fost una de rămas bun, masa a fost pusă pentru mai multe persoane cărora mama lui Giani le-a servit dintr-un imens castron spaghetti con alio, în timp ce pe scaunele de pe lângă pereți, pe marginile ferestrelor, sprijiniți de canaturile ușilor, stăteau alții, care mâncaseră acasă și acum așteptau să se termine cina, ca să începem să vorbim. Dimineața urma să plecăm. Le explicasem că ne expiră biletul și fiecare mai avea să ne dea un sfat, să ne pună o întrebare, să ne dea adresa, să ne-o ceară pe a noastră, să ne pună să promitem că mă voi duce cu rana la doctor, dacă va apărea vreo complicație. De fapt, piciorul nu mă mai durea. Simțeam doar cum mă strâng firele copcilor și mă gândeam cu groază că, la împlinirea termenului, va trebui să mi le tai singură. Giani ne-a dus cu broscuța la gară unde ne-a dat o scrisoare către iubita de la Mamaia și sendviciurile pe care ni le făcuse mama lui pentru drum. Urma să vină din nou în vara următoare în România, ceea ce, fără să știm de ce, nu s-a întâmplat și după un schimb susținut de scrisori – care nouă ne puneau problema complicată de a ne gândi ce impresie le fac lectorilor lor suplimentari – corespondența a încetat fără să știm dacă el pierduse interesul amoros pentru România sau, pur și simplu, nouă ni se opreau scrisorile.
Cum a plecat trenul, am început să vorbim despre ce trăisem în ultimele zile, fericiți nu numai că putem să ne împărtășim impresiile, ci și că putem să vorbim, pur și simplu, între noi. Nu putusem vorbi în cele trei zile de la Giani, pe de o parte, pentru că eram în permanență în centrul unui grup în care vorbeau în același timp câteva persoane, iar pe de altă parte, pentru că, nici când rămâneam singuri în minutele de dinaintea somnului, nu ne permi team să schimbăm decât câteva replici strict necesare. Auzindu-se totul prin pereții subțiri, atât faptul că, vorbind în română, ei nu înțelegeau ce spunem, cât și faptul că s-ar fi putut totuși să înțeleagă era la fel de jenant. De altfel, lucrurile erau prea ieșite din comun și analizarea lor prea complicată ca să se poată face, în puținele minute de singurătate, înaintea căderii în somn.
Nu încăpea nici o îndoială că întâmplările trăite în ultimele zile erau nu numai o aventură, ci și o experiență, poate chiar existențială. Asupra acestui punct eram amândoi de acord. Nu era vorba despre nefericitul accident din Insula Capri și nici măcar despre șocul pe care l-a produs negoțul cu soare și mare sau prețul primului ajutor. Chiar dacă uimirile și concluziile se legau între ele într-o logică cel puțin neliniștitoare. În nevoia noastră de a înțelege, accentul se mutase în apartamentul lui Giani, în care petrecusem aproape trei zile extrem de ciudate. Dincolo de colocvialitatea lor proverbială și de farmecul știut și chiar împrumutat din filmele neorealiste, napoletanii care se scurseseră ore și ore prin apartamentul cu doi tineri – veniți din lumea comunistă și urmând să se întoarcă acolo – aveau o curiozitate și o urgență în a pune întrebări despre lumea aceea, pe care faptul că păreau naive și chiar comice nu le împiedica să ne apară dramatice. Interesul lor pentru lumea noastră izvora în mod evident dintr-o insatisfacție față de lumea lor, pe care încercau să o compenseze căutând o alta pe care, fără să o înțeleagă, se pregăteau să o ideali zeze. Iar caracterul dramatic, resimțit de spectatorii naivității lor care eram, venea din jalnicul paralelism al iluziilor noastre reciproce (pentru că și noi idealizam, cu același tip de naivitate și cu aceeași lipsă de nuanțe, lumea lor) și din diferența dintre importanța resimțită a libertătii, într-o lume în care ea era o banală realitate, și într-alta în care putea fi cel mult, cu ingeniozitate, inventată.
Fragment din volumul Soră lume, în curs de apariție la Editura Humanitas