Luni seara, pe 16 noiembrie, Institutul Francez din București a organizat o discuție despre „Artă și prietenie“, plecînd de la cele două volume pe care revista „Secolul 21“ le-a dedicat personalității lui George Banu. În jurul lui, am gravitat cîțiva prieteni. Văzînd fiecare chip care apărea pe ecran, am realizat că noi toți cei aleși de Biță Banu sîntem nu doar oameni de teatru, cu un univers particular, cu sensibilități diferite, dar chiar sîntem prieteni. Că noi toți sîntem legați, de zeci de ani între noi, prin semne și noduri, că amintirile sînt enorme, multe, diferite, semnificative, pline, grele, ca Luna cînd e mare și coaptă pe cer. Nu îmi este clar momentul în care m-am întîlnit cu fiecare. Imediat după nouăzeci. Dar nu aș putea să spun care este locul, prilejul. Îi privesc și cu iubire, cu înțelegere, cu nostalgie. Mi se pare că sîntem în ecuația asta de cînd lumea. De cînd lumea mea și teatrul. George Banu, Mihai Măniuțiu, Tompa Gabor, Constantin Chiriac. Nici pe Sever Voinescu, moderatorul serii, nu reușesc să mă dumiresc cînd l-am cunoscut exact. Armonia discuției ar putea să vorbească, însă, pentru un privitor versat, despre fire infinite, țesute în timp de noi, ca un păianjen conștiincios. Desenul pînzei de păianjen este imprimeul pe care timpul îl acceptă ca pe un copr concret al materialității. Delicat, fragil, nesigur, dar precis, fără risipă. Teatrul ca aventură umană. Teatrul ca ne-uitare. Teatrul ca iubire. Teatrul ca noi înșine. Teatrul ca elogiu al prieteniei. Prietenia ca omagiu teatrului și vieții. Ceva foarte cald și foarte frumos se vedea luni seara pe monitoarele noastre: lumina Prieteniei și a poveștilor pe care ea le țese. Cu răbdare, cu respect, cu iubire. Am împachetat în cuvinte emoția revederii. Sînt zeci și zeci de ore, de zile și de nopți pe care le-am petrecut împreună. Aici și în lume. Împreună, toți sau în combinații fel de fel. Memoria este încă proaspătă, ludică, îngăduitoare cu noi. Ca într-un palimpsest, confesiunile noastre invocă Însoțirea ca ax al prieteniei. Dincolo de admirație, de observațiile critice, de tăceri sau de un vulcan de cuvinte, dincolo de cortine căzute peste orice fel de scenă, dincolo de tăceri de mormînt, de dor și rătăcire, amintirile ne re-construiesc. La vedere. Mi se pare formidabil!…
Hamlet – Horațio. Cuplul complementar. O prietenie asimetrică. Aceeași formare modernă, progresistă la Wittemberg. Horațio îl admiră pe năvalnicul Hamlet. Știe că doar prezența lui îl va face să vorbească pe Tatăl duh, Regele fantomă. Horațio este intermediarul între Hamlet și ceilalți. Este cel care mediază comunicarea. Este cel care știe. Este cel căruia i se dezvăluie spectacolul Cursa de șoareci, adaptat și pus în scenă de Hamlet. Este Martorul. Cel care va duce povestea lui Hamlet mai departe. Cel care va face mărturie despre perspectiva lui Hamlet asupra tragediei din regat. Horațio devine un dublu al lui Hamlet. Mai lucid, mai tăcut, mai puțin spectaculos, mai „istoric“. Hamlet – Horațio este modelul fundamental, aș spune acum, despre Întîlnire, Însoțire, Prietenie, Teatru. În această construcție parte pentru întreg s-a găsit, ca un dar, o seară din noiembrie. Seara noastră în căutarea timpului trăit.
Tîrziu în noapte mi-am dat seama că Radu Penciulescu a stat cu noi. L-am simțit atît de prezent, atît de aproape. Prințul meu rebel. Prințul de la care am tălmăcit pe înțelesul meu alfabetul Prieteniei. A fost un maestru de ceremonii întru ale prieteniei. Cred că George Banu i-a fost ucenic în vrăjitoria asta cu „celălalt“. Astăzi mă simt un Horațio care trebuie să-i ducă parte din poveste mai departe. Radu Penciulescu. Prințul meu.
se amestecă fără nicio ordine, imagini, amintiri, lacrimi, fragmente de discuții, de întîlniri, telefoanele din Franța, de la casa lui de vară unde stătea la taifas cu amicul lui, măcelarul satului, emoția adolescentină cînd îl așteptam să vină la noi, ultimele cuvinte, mereu aceleași, din ultimele două luni de viață, mămăliga pe care i-a pregătit-o lui tata, rîsul lui, orele în care vorbea numai de teatru, suferințele, îngrijorările. Nu mai am control asupra anilor. Doar cîțiva sînt clari. În 1996, eram la Festivalul de la Avignon. Se juca spectacolul lui Silviu Purcărete cu Danaidele. Ne topeam de căldură, cicadele ne asurziseră de tot. Intervenise și oboseala, se menținea miza creată în jurul acestei producții. Am mers cu George Banu în tîrgul africanilor. Îl știam pe dinafară, mă amuza să mă tocmesc. Jocul era plăcut. Suceam în sus și-n jos bastonul ploii, ne amorezam de statuete splendide sculptate în lemn de cireș. În fine, după cîteva ore, cu nu știu cîte pungi în mîini, ne-am adăpostit sub un pom. I-am mărturisit lui Biță o ușoară îngrijorare față de starea lui Victor Rebengiuc. Parcă nu era în apele lui. Ce-am putea face ca să-l scoatem puțin din absență… Și Biță a avut ideea. L-am luat pe Victor pe sus din camera lui, fără explicații, și ne-am dus în camera de hotel a lui Biță. Victor mormăia iritat. Nu existau telefoane mobile atunci sau, în orice caz, noi nu aveam. George Banu s-a așezat la telefonul fix, a format un număr și am auzit doar atît: „Îți dau să vorbești cu cineva“. Îl sunase la Stockholm pe Radu Penciulescu, prietenul de-o viață al lui Victor Rebengiuc. I-am lăsat singuri. Am coborît. Victor înviase. Vorbea tare, rîdea în hohote, auzeam frînturi… Erau doar ei doi, amintirile lor, tot ce i-a unit, Teatrul Mic, Olga Tudorache, Vasile Nițulescu, Poldi Bălănuță, tot ce au lucrat, o lume unică i-a ținut uniți pînă la sfîrșit. Deși Radu a părăsit România repede după interzicerea Revizorului pus în scenă de Lucian Pintilie la Teatrul „Bulandra“ și după tezele din iulie. Pînă tîrziu în noaptea de dinainte să fugă, a pus la punct o expoziție la Teatrul Mic, pe care l-a fondat și l-a condus, și s-a suit în tren. A refuzat să trăiască și să lucreze în absența libertății. La Paris l-a descoperit pe Peter Brook, pe care l-a iubit intens, l-a regăsit pe George Banu și a fost cucerit de Monique Borie. Cred că tot în 1996, toamna, am aflat că Titus Andronicus, făcut de Purcărete la Teatrul Național din Craiova, se va juca la Stockholm. I-am telefonat: „Radu, vin să te văd, pregătește-te, mergem și la teatru“. Nu prea mai ieșea. Am închis ca să nu urmeze scuze că nu poate. Am stat în sală unul lîngă celălalt. Știam spectacolul pe dinafară, scenă cu scenă. La un moment dat, m-am întors puțin spre el. Așa am rămas. Ca personajul lui Benigni din La vita e bella, care nu privea spectacolul de operă, ci se uita numai la „principesa“, femeia de care era îndrăgostit. Am văzut acea reprezentație prin ochii lui Penciulescu. Pe anumite scene lungi cu Ștefan Iordache nu respira. De emoție, se prindea de scaun. Plîngea. Rămînea cu gura deschisă. Comenta tandru cu un balet expresiv al mîinilor sale superbe. Mîinile lui Radu… eram năucă. La sfîrșit, l-am condus în spate, la actori. Nu știu ce s-a întîmplat acolo. Am văzut doar cînd amîndoi, Penciulescu și Iordache, au căzut unul în brațele celuilalt.
Cînd venea în țară, cu treabă la teatru sau nu, alte ritualuri. Drumuri fixe. O căuta pe Olga Tudorache. O dată, nu i-a răspuns la telefon și s-a impacientat. O vecină ne-a spus că o găsim la Biserica Krețulescu. S-a întors pe-un picior și dus a fost. Lumina de deasupra îmbrățișării lor… Plecam cu mașina și îi luam de pe drum pe Valerică Moisescu și pe Vicu Grama. Doamne, cît i-a iubit și cît l-au iubit. Mergeam, invariabil, la Bellu, la mormîntul unui fost coleg de liceu. Erau ca niște tineri indisciplinați, se contraziceau, se luau în brațe, turuiau despre facultate, spectacole, prieteni, străzi din București, își făceau farse. Întinereau pentru cîteva ore, deși fiecare avea cîte o cruce grea de dus. Tot cu ei trei și cu Lucian Pintilie am fost la o masă, la Sanda Manu. Clasa lor de regie-teatru. Patru bărbați deodată tineri, cuceritori, care se întrec în politețuri și gingășii ca să intre în grațiile noastre feminine. Și iar îi evocam pe toți care nu erau cu noi sau nu mai erau deloc. În 1999 a primit titlul de Doctor Honoris Causa la UNATC. Eram toți acolo, cu el, topit de emoție și delicatețe. Alura lui de boier, vocea caldă. Și discursul tulburător despre Cehov și Gaev, personajul de care se simțea aproape acum.
Mă uit la fotografiile cu el. La pasărea din lemn cu gîtul subțire, întors grațios într-o parte. Recitesc scrisori. Privesc imaginile cu casa din copilăria petrecută de Radu la Tîrgu-Mureș, pe care prietenul lui, doctorul Manu, le-a făcut zilele astea. Mă uit pe cartea cu portrete-foto făcute de Fellini cu oameni fel de fel, ciudați, grotești, hilari, ușor de recunoscut ca personaje în filmele lui. Radu mi-a dat-o cînd s-a născut băiatul meu. Fellini… ceva inepuizabil pentru inspirația lui Penciulescu. Pentru rebelul nebun din el. Toate poveștile lui au fost despre teatru și despre viață. Nu le-a separat niciodată. M-am hrănit din ele. Din dragostea lui protectoare, din devoțiunea infinită pentru prieteni și prietenie. Îi numesc încet, în gînd, pe fiecare în parte. Nu știu să spun cît de mult l-am iubit. Cît de mult îi datorăm.
Sufletul mi se deșiră.