Unul din peisajele mele dragi palpită într-o pictură de Marcel Lupșe. Înfățișează o imensă poiană ce urcă lent spre o măgură bănuită undeva dincolo de întunecimea pe care o clocește coroana unui copac cu trunchi scund. Copacul stă densificat în propriul lui mister, ca o graniță între două lumi, făcând de asemenea legătura între pământ și cerul nevăzut de deasupra. În prim plan te răsfață un ocean de iarbă explodat în toate culorile florilor sălbatice de primăvară târzie. Unduiri masive de verde închis te conduc spre celălalt capăt al poienii unde vegetația schițează adâncimi și prefigurează prezența unei văi sub burta unei coline. Un gard de lemn sugerat pe stânga e de natură să te liniștească. Bănuiești că ai mai fost pe acolo, locurile îți par cunoscute… Sau e numai o părere? Pe cât se senină și îmbietoare este poiana înflorită unde abia ai pășit, pe atât de neliniștitoare sunt întunecimile din amonte bâjbâind după alte zări. De ani de zile încerc să îmi găsesc somnul în acea poiană cu flori, atrasă sub pleoapele mele atunci când niciun hap chimic nu le mai vine de hac insomniilor ce se culcă odată cu mine. Aproape de fiecare dată trec cu imaginația dincolo de coroana întunecată a copacului și caut un anumit izvor de unde eram trimis să aduc apă în copilărie, când se ieșea la coasă pe munte, trăgând însă neliniștit cu coada ochiului spre adâncul pădurii de alături, din care precis mă pândeau amenințătoare jivine. Uneori am noroc, iar misterul de „dincolo“ îmi aduce somnul și se contopește cu el. De cele mai multe ori însă fug înapoi spre poiană, înspăimântat și cu donița de apă umplută doar pe jumătate. Mă liniștesc greu și adorm numai din momentul în care toți acei iriși sălbatici, crăițe, păpădii, albăstrițe, maci, zorele, campanule și alte pestrițe flori exuberante îmi trimit mirosurile lor pe ecranul senzațiilor.
Peisajul acesta figurează pe coperta uneia din culegerile mele de poeme. Imediat ce am văzut acel tablou într-o expoziție mi-am propus să ajung cumva mai înstărit ca să-i pot oferi lui Marcel o sumă convenabilă, deci să-l cumpăr. Nu s-a întâmplat așa, atât din pricina încâlcelilor din viața mea, dar și fiindcă un muzeu a avut mai urgent inițiativa, până să îmi încerc eu norocul. Deci în galeria ideală din panopticul imaginarului meu elementele acelui tablou se îndepărtează și se actualizează periodic, se completează sau se deformează, alături de alte esențiale reprezentări tactile, vizuale, sonore, odorifice sau gustative de care nu mă pot lipsi. E o parte a peisajului de simboluri din interiorul meu, ca o pajiște înflorită pe care se desfășoară de asemenea viața mea ideală; așa cum viețile dumneavoastră se desfășoară așijderea în peisajele voastre interioare pe care le simțiți și știți că nici nu trebuie să le dovediți existența. Pentru fiecare dintre noi aceste pajiști există, deseori nici nu ne dăm seama dacă florile lor le culegem cu mâna sau numai cu gândul. Trăim cu toții simultan în mai multe lumi chiar și atunci când ne lăudăm că am fi cu picioarele pe pământul de unde cresc numai flori reale. Ce înseamnă realul? Vastă portiță deschisă spre imposibil, cum ar zice Pessoa… Dacă avem norocul să dăm peste o reprezentare sensibilă cum este acest minunat tablou, acolo ne aducem toate bucuriile și neliniștile cărora nu știm să le dăm un nume. Mi-l imaginez pe Marcel ascuns în desișul acelui copac (stejar?) regizând cu penelul său magic pendularea între lumi. Are în dreapta și în stânga paleta tuturor culorilor posibile și le scrutează cu ochii lui polifațetați. Da, ca o albină, sau ca o fabuloasă acvilă presocratică, el vede mai multe culori decât mine și decât oricare dintre voi. Insomniile de culori îi ajută pe pictori să-și sporească acuitatea, așa cum insomniile de sunete îi ajută pe compozitori să asculte cu oasele lor muzica împrăștiată prin cea de a patra dimensiune. (Se poate presupune că există o lume în care insomniacii comunică între ei prin intermediul insomniilor; cu condiția să fi intrat în stare de neliniștire…). Oare insomniile ce încearcă să pună un nume pe senzațiile și emoțiile care preced cuvintele funcționează, la un poet, ca ochiul polifațetat al pictorului, sau la fel ca rezonanțele din oasele surde ale compozitorului? N-ar fi imposibil, îmi zic. Cu condiția să privești intens, să îți deschizi bine urechea spre iminența sunetului, să palpezi încăpățânat sau să cauți neobosit sensurile lumii ce te înconjoară, până te simți atins de uriașa relevație a existenței ei.
Eu sunt un biet discromatic, știu că nu mă voi putea bucura niciodată de toată bogăția de culori a lumii (deopotrivă reală și simbolică) ce năvălește în ochii acestui pictor. Însă văd și simt cum intensitatea privirii sale găsește nu doar izvoarele acelor culori, ci mai ales centrul unor simetrii naturale care structurează lumea reală, în copleșitoarea ei entropie. De când îl știu, Marcel Lupșe face serii de corole de păpădii, de mănunchiuri de flori uscate, de spice de grâu, de snopi de plante vii sau de plante moarte, de scaieți, de mănunchiuri de „flori împărătești“ sau de „florile domnului“, de busuioc, de lavandă sau de sânziene, de „iarba fiarelor“ – deseori cu denumirile lor locale din această zonă nord transilvană unde amândoi ne-am născut. Le încadrează în romburi, le plasează în cercuri, le împletește în figuri geometrice, le găsește o formă structurată, câteodată aerodinamică, mai cu seamă dacă e vorba de plante moarte, adică de fosta viață verde ce încă mai rămâne fosilizată printre noi. Există, da, o geometrie secretă a lumii aflată sub ochii noștri. Obsesia lui pentru formele elementare, modeste și ascunse, ale lumii care ne înconjoară, este o neliniște constantă a curiozității sale, până și atunci când imaginează compoziții pe mari spații, cu deversări generoase de culori, ba chiar și în portretele sale, unde s-a dovedit a fi un fabulos maestru. Cred că de la bun început el a căutat obstinat formele elementare din viață și din natură, cu un rar instinct al epurării, oarecum contradictoriu bogatelor sale aptitudini de a fi opulent, generos, strălucitor și chiar festiv în compozițiile de peisaj sau în revărsările de culoare. Nu e nevoie să recurgi nici la figurile platonice perfecte nici la proporția de aur studiată de savanți, ca să dai peste formele epurate ale realității. Trebuie doar să te uiți atent și îndelung în jurul tău, cu acea energie care îți aduce revelațiile filosofiei empirice. E cea dintâi „metodă“ de cunoaștere pe care o intuiește copilul curios. Privilegiul unei asemenea cunoașteri e asigurat de candoare, dar el funcționează propulsat de o curiozitate metodică și tenace. Eu și Marcel am copilărit pe Valea Bârgăului, în două sate lipite unul de altul; eu mai sus, în Susenii Bârgăului, el mai jos, în Josenii Bârgăului. Nu ne-am cunoscut atunci, pe vremea când umblam probabil pe aceleași dealuri, pe versanții lor opuși, căci devreme viața ne-a purtat prin zări diferite. Dar știu cu certitudine cum se juca Marcel cu toate aceste păpădii și buchete de flori uscate, cum arunca peste casă cununile de sânziene, cum le împletea, cum își făcea inele din trifoi… (copiii de țăran pe atunci nu aveau jucării cumpărate, își inventau singuri jocurile ce risipeau o sacră aură pe obiectele din jur, cu care se jucau în mintea lor situată simultan în lumea fantasmelor și în cea reală). Știu cum e să privești până uiți de tine constelația tremurătoare a unei coroane de păpădie; sau cât de fantastică îți apare structura poliedrică a pietrelor dintr-o carieră de cuarț care își scoate la soare comorile, acolo unde s-a rupt un deal. E un fel de reverie care îți dezvăluie câteva fragmente din complicata geometrie a lumii, iar în ea stau laolaltă structurile geometrice ale vieții organice alături de structurile minerale sau de cele aburoase. Mi se pare formidabil faptul că Marcel Lupșe a găsit acest „început“ și ni-l prezintă, cu trecerea anilor, în serii tot mai diverse, tot mai proteice, până la aceste uriașe structuri de păpădii, cu raze cosmice, care se etalează pe marile spații de la Muzeul Literaturii (vezi cea mai recentă expoziția a artistului, la galeria din sediul bucureștean de pe Calea Griviței). Și mi se pare o simbolizare perfectă a ciclului vieții în precaritatea ei faptul că alături de vechile sale motive picturale, acum supradimensionate (rânduite ca „ștergare“, „păretare“ sau din nou în serii de mănunchiuri de plante uscate, cu care popii noștri ortodocși împrăștie apa sfințită când trec din casă în casă la începutul anului, de Bobotează), apar în aceeași expoziție, în racla unor vitrine transparente, unele umile „montaje“ de tulpini uscate sau de puf de corole aproape macerate, aproape de stadiul în care vor deveni colb de pământ și de stele, strânsură de cenuși gata să reintre în circuitul marii dispersii. Ba și la emblematicele lui culori flamboiante începe uneori să renunțe Marcel Lupșe, venind cu niște „păretare“ cu vagi nuanțe de griuri și alb de var, aproape indistincte, unde mesajul este chiar discreția formei sau a materiei înainte de totala lor eclipsare. „Descânt“ este titlul acestei expoziții, în concordanță cu ideea că florile „de leac“ precum și florile uscate strânse în chingi de paie sau adunate în mănunchiuri aerodinamice ar avea pentru mulți dintre noi, și chiar au în credințele populare din zonă, puteri lecuitoare sau virtuți de sanctitate, în armonie cu alte obiecte sacre. Nu e neapărat vorba de misticism țărănesc aici și nici nu trebuie să distingem o trăsătură de pioșenie ortodoxă. Ruralitatea bazică a inspirației lui Marcel își poate găsi surse și în asklepioanele Mediteranei și în riturile de recoltă ale Egiptului antic, debitoare ciclurilor agrare și etapelor fundamentale din parcursul unei vieți umane. E o formă de respect față de tradiție, dar fără nimic festivist, și oricum prin eliminarea acelei dimensiuni ornamentale care a parazitat de bune decenii țărănismul pios al atâtor recuperatori de tradiții. Intuiesc la Marcel și fascinația cu care îi va fi studiat pe marii maeștri ai densității, în compoziție și culoare (îmi revin în memorie fragmente din discuțiile noastre despre misterul ce însoțește puterea întunecimii la unii mari maeștri, de la Rembrandt la Baba), după cum îmi explic și faptul că este atras de minuțioasa, onesta muncă a unor ilustratori renascentiști, de genul celor care au desenat pe vremuri, cu o răbdare benedictină, cam tot ceea ce era plantă sau animal, în „codex“-uri, unde rămân arhivate minunățiile lumii noastre, în acele primitive enciclopedii ale extazului naturist. Cel mai mult mă atrag însă structurile unor umili scai, uneori prezentate în serii ce reconstituie doar resturi dintr-o fostă bogată corolă vie, așchii de timp prezent și de viață fixată în secunda ei, aflate deja în procesul transformării lor spre formele nimicului definitiv. Ele au tendința să semene cu figurile desăvârșite ale iraționalului, ca și cum Natura însăși ar concepe serii de „tor“, cu interșanjabile perspective între „lăuntrul lui afară“ sau „afara lăuntrului“, vizibile însă doar pentru un ochi exersat. Mănunchiurile lui Lupșe sunt oarecum din domeniul geometriei iraționale, despre care avem tot mai certe dovezi că structurează fagurii marelui Univers. Dar eu știu că el a învățat să răsucească asemenea mănunchiuri pe miriștea unde secerătoarele din satul lui adunau în snopi spicele și îl chemau pe el, copil, sau pe unul din strămoșii lui în faza de copil, să-l învețe cum smulgi din pământ două smocuri de spice cu rădăcini cu tot și le împletești la un capăt ca să devină o cingătoare de paie. Legai cu celelalte două capete snopul pe mijlocul lui, în timp ce îl apăsai ușor cu genunchiul. Ridicai apoi sus snopul legat și îl trânteai pe baza lui, ca să vezi că cingătoarea nu a cedat. Iar lumea revenea la locul ei, cu capul în cer, cu trunchiul bine rezemat pe pământ. Artă…
Dar comparația îmi servește pentru a demonstra, dimpotrivă, că simplitatea la care ajunge Marcel Lupșe este extrem de elaborată; ea are liniile modeste și esențiale ale lucrurilor naturale numai fiindcă artistul a depășit etape îndelungi de sublimare. E o adevărată artă poetică ce se desăvârșește prin timp și le devine accesibilă doar câtorva mari maeștri, care află abia spre sfârșitul vieții cum te debarasezi de futil și cât de inutilă se dovedește diversitatea dacă nu ajungi la ceva esențial.
Am avut norocul să văd numeroase expoziții ale lui Marcel Lupșe, și la Veneția și la Sancerre pe Loara, și la București, la Paris, la Cluj, și la Bistrița (unde producția lui nestăvilită începe să ocupe toate pivnițele disponibile ale orașului, transformate treptat în tot atâtea ateliere). Totdeauna am observat surpriza și încântarea de pe chipul privitorilor, de parcă brusc li s-ar fi luat de pe ochi o ceață și vedeau pentru prima dată chiar miezul lucrurilor. Iar pictorul, cu un simț pedagogic asumat, ușor amuzat dar respectuos, continua să le explice cum se țin plantele cu vârfurile în jos, nu în sus, la fel și smocul de tije și flori uscate din acele picturi, spre binecuvântarea vieții.
Dinu Flămând